Teatrul azi nr. 5, 6/2024

https://teatrul-azi.ro/produs/teatrul-azi-nr-5-6-2024/

 Zilele Teatrului Matei Vișniec Suceava

În perioada 11-19 mai 2024, la Suceava, a avut loc cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Internațional Zilele Teatrului Matei Vișniec. Sub mottoul Teatrul, diplomaţie culturală, evenimentul a reunit artişti din diferite domenii creative, figuri proeminente ale vieţii culturale locale şi internaţionale, dar, mai ales, numeroşi iubitori de teatru Festivalul a debutat cu premiera națională a Teatrului Municipal Matei Vișniec Suceava, textul lui Artur Solomonov, în traducerea Ralucăi Rădulescu, Cum l-am îngropat pe Stalin, în regia lui Theodor Cristian Popescu.
Pe scena teatrului și în spații convenționale de spectacole, spectatorii au putut vedea montări apreciate din toată țara şi din străinătate: Cine l-a ucis pe tata? (r. Andrei Măjeri, Teatrul Metropolis București), Iubesc! Iubesc! Te iubesc! (r. Andro Enukidze, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani), Perfect compus (text și regie Alexandra Badea,
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu), Trei.Três.Tria (r. Radu Apostol, Centrul Educaţional Replika), Noaptea lui Helver (r. Olexsander Korol, Teatrul Academic Muzical şi Dramatic Lviv) ș.a. Spectacolele în spații neconvenționale nu au lipsit nici ele – spre exemplu, esplanada Casei de Cultură şi străzile oraşului au devenit spații de joc pentru
producţiile trupei Katastrofa Clown Italia, Katastrofa Show, şi ale Companiei de Dans și Entertainment The Sky Iași: Păpuşi uriaşe, Lighting Show ş.a.
Festivalului nu i-au lipsit nici evenimentele conexe domeniului teatral. Lansări de carte, concerte, conferințe (dedicate specialiştilor şi publicului larg), ateliere, vernisaje și expoziții (de fotografie, sculptură, pictură şi bijuterie) au îmbogățit și ele peisajul cultural efervescent care a cuprins Suceava în zilele de mai.

(Andrada COICIU)

Călin CIOBOTARI

F I L E   D I N T R - O   I S TO R I E   I N   P R O G R E S S

prin 2012 să facem un festival care să se intituleze Zilele Matei Vișniec (se subînțelege, în Bucovina). Ideea era să aducem spectacole după piesele mele din țară și din străinătate (dar și altele, interesante) pe care să le oferim gratuit spectatorilor de toate vârstele. Evident, am decis să invităm și personalități cu care să organizăm discuții despre teatru, cultură etc. Dorința noastră era să inoculăm virusul teatrului în Suceava și să cerem apoi autorităților să finanțeze un teatru profesionist. Eu, ori de câte ori luam cuvântul la lansarea sau la închiderea festivalului, pronunțam fraza „atenție, până la urmă veți crea un teatru numai de gura lui Vișniec” (ca să înceteze să mai ceară crearea unui teatru). La acea oră, nu speram, sincer, că teatrul se va naște atât de repede. (Matei VIȘNIEC)
Pe vremuri, obișnuiam să-mi dau întâlnire la premierele Teatrului din Botoșani cu prieteni din Suceava. Pare ciudat, dar nu este; pur și simplu iubitorii de teatru din Suceava își luau bilete la spectacolele din orașul învecinat. Și, inevitabil, aveam cu unii dintre ei eterne discuții despre „cât de bine ar fi să avem și noi un teatru”... Nimeni nu
credea, însă, cu adevărat că așa ceva este posibil. A înființa un teatru de stat ni se părea tuturor – și încă ni se pare – o chestie extrem de complicată. Iată, însă, că, în 2015, pe fondul unor discuții prealabile cu scriitorul Matei Vișniec, născut în Bucovina și promotor neobosit al Bucovinei în lume, dar și grație unei voințe politice neobișnuit
de ferme și unitare, geografia teatrală a României se îmbogățea cu un nou reper: Teatrul Municipal Matei Vișniec. Părea un fel de vis urban incert și, sincer să fiu, până nu am fost la primul spectacol, aproape că nu-mi venea să cred că se întâmplă în mod real.
Matei Vișniec sau despre arta diplomației culturale Nu puțini erau cei care se întrebau, încă de la înființarea teatrului, ce tip de relație va întreține Matei Vișniec cu instituția care îi poartă numele. Să admitem, situația are un anumit grad de ingratitudine: o apropiere prea mare ar fi pus în pericol ideea de „instituție publică”, finanțată de la bugetul local, riscând să o personalizeze și, astfel, să o vulnerabilizeze. Pe de altă parte, o neutralizare completă a acestei relații ar fi fost și ea nefirească, lăsând loc de interpretări precum „nu-i pasă”, „nu se implică”, „sigur nu-i place ce se întâmplă acolo, de vreme ce stă deoparte”. Sunt convins că Matei Vișniec, un intelectual complex, cu o gândire bogată în nuanțe, a meditat (și continuă să o facă) la astfel de, să le spunem, posturi delicate. Opțiunea lui, așa cum am identificat-o eu în toți acești ani, s-a dovedit a fi una elegantă, prin excelență diplomatică: mai mult decât un „patron” al teatrului s-a comportat asemenea unui mare prieten al lui. Un prieten îți spune cu sinceritate
opiniile când i le ceri, un prieten îți face lobby, un prieten intervine atunci când ești în impas, un prieten nu stă cu mâinile încrucișate atunci când simte că ai nevoie de ajutorul lui. Om al dialogului, Matei Vișniec a reușit să depășească unele situații de criză, să detensioneze inevitabile stări speciale ce intervin în viața oricărui organism cultural, să creeze prin simpla-i asociere cu instituția o prezumție de calitate și de încredere. S-a pus la dispoziția teatrului, asumându-și până la urmă o serie de riscuri. Să ne imaginăm că lucrurile ar fi mers prost, că teatrul ar fi rămas străin comunității sucevene; în mod sigur, ratările acestea ar fi generat un deficit de imagine al celui care garantase cu numele său întreaga poveste. De fiecare dată când ne întâlnim la Suceava, îl privesc pe Matei amestecându-se cu mulțimea, om al locului, topit el însuși în public, fără nicio urmă de orgoliu patronal, spectator atent, solidar cu ceilalți spectatori alături de care se bucură de magia scenei. E senin și sociabil, generos și cald,
însă îmi pot imagina emoțiile pe care le are, presiunea pe care, uneori, sunt convins că o resimte.
Un management puternic și... feminin Carmen Veronica Steiciuc și Angela Zarojanu au fost de la început în proximitatea acestui proiect. Cunoscută în mediile culturale nu doar locale, ci și naționale, poeta Carmen Veronica
Steiciuc a fost soluția riscantă pentru managementul teatrului nou înființat. De ce riscantă? Pentru că, asemenea oricărui început, aducerea pe lume a unei instituții vine la pachet cu un număr considerabil de probleme, de dificultăți, de neajunsuri. Carmen părea, la rândul ei, fragilă, hipersensibilă, visătoare și unii aveau îndoieli că
este omul potrivit la locul potrivit. Ce să caute un înger la conducerea unui teatru?!, se întrebau ei, mai mult sau mai puțin ironic. Dar Carmen Steiciuc avea o forță și o putere de sacrificiu pe care puțini i-o cunoșteau. Teatrul nu a fost nicio clipă „un nou job”, ci un fel de viață secundă, un acasă, ceva atât de important, încât merita inclusiv să mori
pentru asta. Cum, de altfel, din nefericire, s-a și întâmplat, pentru că, deși extrem de vulnerabilă în fața Covid 19, directoarea a renunțat la precauții și s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Încă păstrez mesajele ei în care, pe moarte fiind, mă consulta pe tot felul de probleme teatrale, exprimându-și îngrijorări pentru lucruri rămase nerezolvate sau
pentru proiecte neduse la capăt. Atipic, managementul lui Carmen funcționa pe intuiții formidabile, pe o cultură personală a echilibrului și pe o onestitate ce îi deschidea multe uși, dar o și așeza în ipostaze în care unii încercau să profite de bunătatea ei. După o scurtă perioadă de derută generată de șocul dispariției ei, dar și de ravagiile făcute de pandemie la Suceava, la conducerea teatrului a venit Angela Zarojanu. La momentul respectiv, părea o soluție politică de criză, deși, dacă e să fim sinceri, puțini erau cei ce știau problemele și nevoile teatrului mai bine decât doamna Zarojanu, din postura ei de consilier local, membru în Comisia de Cultură, fost viceprimar și, în general, un om sensibil la tot ce înseamnă cultură. Cu o putere de adaptare remarcabilă și cu un simț al managementului înnăscut, foarte influentă în comunitate și având cu verbul „a face” o relație extrem de intensă, Angelei Zarojanu nu i-a luat mai mult de câteva luni să demonstreze că este dispusă să joace la mize mari. La fel precum Carmen Steiciuc, a cultivat dialogul și și-a asumat foarte personal ceea ce a perceput ca fiind „o misiune”.
În alte câteva luni, a creat sentimentul în breasla teatrală autohtonă că a fost aici dintotdeauna. În prezent, mulți sunt cei care o consideră unul dintre cei mai prolifici manageri de teatru din țară. Venirea unui personaj politic influent la cârma teatrului a avut și alte efecte notabile, cel mai relevant fiind o siguranță financiară pe care teatrul
nu o avusese înainte. A fost pentru mine un exemplu (probabil unic!) de punere a politicului în slujba teatrului. Pe parcurs, ceva foarte interesant s-a întâmplat cu Angela Zarojanu: pe măsură ce dobândea noi competențe în arealul teatrului, un subtil proces de depolitizare avea loc la nivelul omului din spatele funcției. Sunt deja mai bine de doi ani de când știu sigur că directoarea de la Suceava iubește din toate puterile teatrul și că fără el s-ar simți incompletă.
Diversitate, diversitate, diversitate...
Principala particularitate a trupei sucevene este faptul că cei mai mulți dintre cei zece actori angajați au vârste între 30 și 40 de ani. Și că este una dintre trupele cele mai mici numeric din România. E, în schimb, o trupă bogată în energii, acoperind, frecvent prin compoziții și prin inventivitate, vârste ce nu se regăsesc în organigramă.
Sunt actori ce se cunosc foarte bine, mulți dintre ei se află aici încă din primii ani de existență ai instituției, ceea ce face ca, în cele mai multe cazuri, relația să devină un punct forte al spectacolelor. Totuși, teatrul s-a dovedit deschis colaborărilor, cea mai de notorietate fiind, desigur, participarea actorului Emil Coșeru în Livada de vișini a lui Slava Sambriș (rolul Firs). Este de remarcat fidelitatea actorilor față de teatru și față de oraș; e un sentiment de stabilitate
și de apartenență care dă echipei un plus de coeziune vizibil în tot ce întreprinde. Este tot mai evident, însă, faptul că mărirea numărului de actori nu este un moft sau un lux, ci o necesitate reală.
În privința repertoriului, încă din 2015, s-a mers pe ideea diversității, decizie corectă pentru că unui public care a trăit fără teatru trebuie să-i dai posibilitatea de a alege. Așa se face că oferta Teatrului sucevean a inclus dramaturgie clasică și contemporană, românească și universală, spectacole experimentale, dar și producții făcute după tiparele „old school”, musicaluri, dar și spectacole pentru public tânăr. Cele mai multe dintre ele au fost montate în clădirea principală a teatrului, a cărei funcție secundară de cinematograf a impus un anumit aer modern teatrului jucat acolo. Chiar dacă au fost identificate și exploatate artistic și alte spații, o sală studio care să intre în conștiința
spectatorilor ar fi extrem de binevenită. Cred că nu greșesc când afirm că publicul sucevean este, astăzi, pe deplin format. Matur, subtil, inteligent, știe să prețuiască și să aplaude sonor calitatea... Pas cu pas, Teatrul din Suceava a câștigat încrederea creatorilor, fie ei regizori, scenografi, coregrafi sau muzicieni. Nume importante ale teatrului
românesc au semnat și semnează acum spectacole aici. La Zilele Teatrului Matei Vișniec, ediția 2024, numele și numărul oamenilor de teatru prezenți în Festival au fost cu adevărat impresionante. De altfel, pe parcursul anilor, Festivalul a funcționat ca un veritabil factor coagulant, dar și ca o formă de deschidere a teatrului către alte arte, către alte meleaguri spirituale și artistice. E suficient să ne amintim atașamentul lui George Banu față de acest eveniment anual pentru a înțelege seriozitatea, coerența și farmecul „primăverilor teatrale bucovinene”, cum le numea surâzător marele nostru teatrolog.

Atipice, autoritățile locale...
Autoritatea culturală internațională a lui Matei Vișniec a reprezentat frecvent soluția promptă pentru rezolvarea unei probleme sau a alteia, fie că vorbim aici despre suplimentarea organigramei, despre măriri ale bugetului sau despre alocarea unor fonduri pentru deplasări ale trupei în țară și în străinătate. Cu ani în urmă, l-am auzit pe primarul Sucevei, Ion Lungu, conversând cu Matei Vișniec. Primarul i se adresa dramaturgului cu apelativul „Maestre” și o făcea într-un amestec de simpatie caldă și respect real. Mi-a fost limpede de atunci că lui Ion Lungu îi va fi pur și
simplu rușine să creeze vreodată probleme acestui teatru. Trebuie să recunoaștem, indiferent câtă neîncredere
ne produce clasa politică românească, faptul că la Suceava autoritățile locale (în special primarul și Consiliul local) nu și-au amintit de teatru doar în campanii electorale sau când aveau nevoie de invitații pentru vreun spectacol, ci au fost constant solidari cu tânăra instituție. Politician abil, Ion Lungu a înțeles repede beneficiile pe care un teatru îl aduce comunității, plusul de valoare pe care o astfel de entitate culturală îl poate conferi unui oraș. A fost un pariu corect, vizibil mai ales la sus pomenitele Zile ale Teatrului, când Suceava beneficiază de turism cultural, de promovare națională și internațională, de vizite la nivel înalt și așa mai departe. În contextul halucinantelor discuții despre comasarea instituțiilor de cultură, Ion Lungu, îmi amintesc, a transmis Teatrului (a cărui organigramă era mai mică de 50 de angajați, deci era... comasabil) să nu se îngrijoreze, garantând că așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Găsise deja soluții de evitare a problemei, cu o promptitudine care, la momentul respectiv, m-a uimit.
Cel puțin din exterior, mi s-a părut că, în ceea ce privește teatrul, la Suceava au dispărut inclusiv rivalitățile politice, atât de specifice și atât de toxice. Nu-mi amintesc de vreun scandal pe teme teatrale în Consiliul local, deși  provocări, diversiuni și bețe băgate în gard de binevoitori au existat.
La momentul când scriu aceste rânduri, un alt primar se pregătește să conducă, din septembrie, Suceava. Se va schimba atitudinea față de teatru? Lui Matei Vișniec i se va spune în continuare „Maestre”? Grija autorităților față de instituția de cultură va fi la fel de promptă și de necondiționată? Nu putem răspunde cu siguranță unor astfel de întrebări, politica noastră este, totuși, mult prea imprevizibilă pentru a formula predicții. Ne rămâne doar să sperăm că dependența de teatru a comunității sucevene va obliga până și pe cel mai insensibil dintre politicieni să fie precaut cu ceva ce a devenit un bun spiritual atât de necesar.