Zilele Teatrului „Matei Vișniec” de la Suceava s-au deschis cu o premieră pe țară – cronică de Mariana Ciolan

https://leviathan.ro

Tânărul Teatru Municipal din Suceava care poartă numele lui Matei Vișniec, fiul destoinic al Bucovinei, devenit cel mai jucat dramaturg român pe scenele din întreaga lume, și-a dobândit din start un statut onorant în peisajul teatral românesc. Are un repertoriu pentru toate vârstele, variat stilistic, grefat pe o largă paletă ideatică. Spectacolele de certă calitate, realizate aici de un colectiv artistic entuziast, dedicat, talentat, pentru a cărui stimulare creativă, atât Carmen Steiciuc, regretata directoare-fondatoare, cât și energica doamnă manager de azi, Angela Zarojanu, au avut știința și putința să atragă colaborarea unor regizori și scenografi valoroși, fac din el un pilon important al vieții culturale din oraș și din regiune. Încă de la început, un nucleu de forță al activității, capabil să coaguleze energii, a fost festivalul Zilele Teatrului „Matei Vișniec”, manifestare anuală cu participare internațională, ce se bucură, ca toate demersurile teatrului sucevean, de pilduitoare susținere din partea forului administrativ local. Între 11–19 mai 2024, în cadrul Festivalului s-au adus dinaintea publicului din municipiu, dar și la Rădăuți, Fălticeni, Gura Humorului și Voroneț, spectacole reprezentând Teatre Naționale din București, Iași, Cluj, Sibiu, Chișinău, teatre de stat ori trupe independente din București, Botoșani, Brăila, Baia Mare, Constanța, Petroșani, Pitești, între care și câteva cu nominalizări pentru viitoarea Gală UNITER, au avut loc spectacole stradale sau în săli pentru copii și liceeni, unele jucate chiar de ei. Programul festivalului desfășurat sub genericul „Teatrul, diplomație culturală” a inclus expoziții și prezentări de carte, ateliere pentru tineri, concertul de lansare a unui inedit proiect avându-l în centrul său pe muzicianul Tibor Cari, o conferință pe teme de management cultural susținută de d-na Aura Corbeanu, vicepreședinte UNITER, și nu în ultimul rând, două dezbateri, una, cu referire la genericul incitant al festivalului, cealaltă, la gustul publicului, unde amfitrion dăruit cu acceași generoasă și caldă reflexivitate, generatoare de o însuflețită participare din partea auditoriului,  a fost scriitorul Matei Vișniec, avându-i ca invitați pe  actorul Constantin Chiriac, președintele FITS, respectiv, criticul de teatru Călin Ciobotari.

Deschiderea Festivalului Internațional Zilele Teatrului „Matei Vișniec” din Suceava  a fost marcată de premiera pe țară cu piesa intitulată Cum l-am îngropat pe Stalin de Artur  Solomonov, adusă la rampă de teatrul gazdă al manifestării. După atâția ani de la evenimentul istoric – moartea dictatorului, petrecută la 5 martie 1953 – oare mai poate avea relevanță, merită să fie repusă pe tapet figura lui odioasă? Oare spiritul totalitarismului roșu ne mai poate afecta? Spectacolul sucevean ingenios pus în scenă este un puternic declanșator al unor interogații despre acel timp trecut, despre moștenirea lui despre noi cei în care iarăși par a se activa mai vechile frici. Piesa care stă la bază este o farsă tragică. Acțiunea se petrece într-un teatru rus important de astăzi, unde un regizor montează un spectacol despre moartea lui Stalin. Iată însă că printre cei invitați la avanpremiera cu public ce începe a se derula se află și Omul de la Minister. El conferă o medalie în semn de susținere din partea instituției pe care o reprezintă. Dar, imediat, se retrage distincția și începe să li se comunice artiștilor „prețioase indicații”, din partea celui ce ocupă înaltul scaun de la Kremlin. Președintele, li se zice, este foarte interesat de felul cum este reprezentat pe scenă  faimosul predecesor (atât de… eficient în a-și traduce în viață țelurile și ambițiile politice personale). Iar această „răsturnare” declanșează adevăratul… „spectacol”. Acela al naturii umane în raport cu puterea dictatorială.

Scrisă în decembrie 2018, piesa a apărut în The Snob Journal Online câteva luni mai târziu, chiar de ziua morții lui Stalin, și s-a bucurat de mare interes. În același an s-a realizat o lectură cu public la Teatr Doc din Moscova, cu participarea starurilor ruse de cinema Maxim Sukhnov și Julia Aug, iar în 2021, a intrat și în atenția unei companii teatrale din Celiabinsk, unde succesul reprezentației a fost însoțit de manifestații de protest în fața teatrului susținute de Partidul Comunist din localitate. Alături de încă vreo alte două încercări de lecturi publice, cam la atât se pare că se rezumă deocamdată parcursul ei scenic în Rusia. În schimb, a fost tradusă în engleză, germană, poloneză, cehă, bulgară, ebraică și, iată, sub semnătura Ralucăi Rădulescu, în română. Artur Solomonov (n. 1976),  stabilit în Israel, dar de fel din Habarovsk, orășel din Orientul îndepărtat aproape de granița cu China, a făcut studii de teatrologie la Moscova (teza sa tratează despre Dostoievski și teatrul cotemporan) și a studiat teatrul german la Berlin. După o activitate de critic teatral,  o perioadă rodnică în calitate de redactor șef al secției Cultură a magazinului Timpuri Noi, și o alta la canalul Cultură TV, după ce a publicat romanul O poveste teatrală, devenit best seller și adaptat cu succes pentru scenă, autorul s-a dedicat domeniului dramaturgiei. Cum l-am îngropat pe Stalin este a doua sa piesă de teatru.

Pe durata pregătirii premierei sucevene, dramaturgul a fost alături de echipa de creație, de interpreți și de regizorul lor. Acesta este Theodor-Cristian Popescu, recunoscut pentru preocuparea constantă față de textul contemporan, pentru gustul montărilor provocatoare și atenția specială acordată interpretării actoricești. Nu s-a dezmințit nici în lucrul său la teatrul sucevean. Pentru demersul său scenic conceput la confluența detaliului ce ține de un realism edificator cu sugestia metaforică, directorul de scenă și-a apropiat colaboratori tineri și performanți. Scena este dominată de un „foișor”, înălțat pe câteva trepte, ca discretă dar pertinentă  trimitere la Kremlin și la mausoleul țarilor roșii, imaginat de către arhitecta și scenografa Raluca Alexandrescu. Pe de o parte, acest spațiu pulsează nuanțat sub efectul eclerajului imaginat de Costi Baciu, cu împletire între „licăriri” fascinante și „fotograme” blurate, pe de altă parte, „reverberează” efectele muzicale inspirate ale compozitorului Ovidiu Iloc și ale pianului complice sau denunțător (interpret Johannes Raimund Onesciuc). Toate acestea, menite a pune cât mai expresiv și convingător în valoare acel glissando captivant de la tărâmul ficțiunii și la cel al realității pe care îl propune Solomonov. Pentru început, vedem personajele piesei din spectacol parcă venind din neguri de spațiu și timp printr-un cânt ce le exprimă și jalea și cumva împăcarea cu o soartă de obidă. Impresie imediat contrapunctată de comicul cu accente parodice, ironice din dialogul dintre Primul paznic (Răzvan Bănuț) și Al doilea paznic (Iulian Burciu) despre viața de acasă și, mai ales, de aici unde îl păzesc pe Stalin. Mai întâi „prezent” doar prin obsesia lui înfricoșată față de fantoma lui Lenin, care se arată aievea (încărcată de energie și subtil umor prin jocul interiorizat al actorului Cătălin Ștefan Mîndru) și cu care începe să depene amintiri despre Revoluția bolșevică. Un Stalin însoțit de un Levrente Beria uscățiv și crunt (Delu Lucaci) și de grosolanul Nikita Hrusciov în mână cu celebrul pantof în chip de argument (Cristina Florea). Alături de ei, umbra multelor femei ultragiate (precum se știe) de către gruzinul nemilos și focos se topește în tristețea iremediabilă pe care o imprimă cu fine nuanțe pe chipul Valentinei actrița Clara Popadiuc. O dată ce irumpe ca un uragan amenințător dintre noi, spectatorii din sala suceveană, trimisul Ministerului (cu aplomb întrupt de către Horia Andrei Butnaru), accentul este deplasat spre facerea spectacolului care tocmai începusese să se deruleze dinaintea noastră și spre devierile de comportament ale celor mânați să îl ducă la un sfârșit impus „de sus”.

În prim-plan, regizorul spectacolului, cel pe care îl văzusem dându-i chip lui Stalin, întrupat cu multă ardoare de către Cosmin Panaite. Sub precisele indicații ce i se comunică, în el, Woldemar Arkadevici, ceva se clatină declanșând un progresiv transfer de personalitate dinspre eroul întrupat. Notabilă în acest sens este acea scenă de extremă iritare față de actori, demonstrația lui de tiranie regizorală, tirada prin care ticurile și metehnele profesiei curg în cascadă, iar râsul se împletește cu plânsul. Este o demonstrație de autoritate sub presiunea fricii, de obediență profundă, devastatoare a individului incapabil de a-și afirma și impune personalitatea și crezul  artistic. Așa că, la dorința președintelui (nu îl vede, dar i se dau asigurări că există comunicare continuă) el, regizorul, va fi acum nevoit să facă o piesă nu despre moartea lui Stalin, ci despre nașterea aceluia ce nu poate fi decât nemuritor erou! O altă scenă cu puternică încărcătură semnificativă, absurdă, cinică, grotescă, este și aceea în care același regizor, în fața actorilor săi, pradă la rândul lor unor nu mai puțin îngrijorătoare metamorfoze în plan spiritual, trebuie să aleagă pentru spectacolul „la comandă” interpretul cel mai potrivit dintre Primul Stalin tânăr (Alexandru Marin) și Al doilea Stalin tânăr (Bogdan Amurăriței), unul mai timorat decât altul la sânul Valentinei. Stupefacția acesteia amestecată cu îndurerată și mută, dar îndârjită supunere nu este întrecută ca emoție copleșitoare decât poate de sila  pe care o trăiește Autoarea piesei despre Stalin (dinamică și totodată sensibilă în interpretarea Dianei Lazăr) care chiar ar fi vrut să fugă din teatrul unde i se mutilează piesa și îi este rănit spiritul. Finalul spectacolului sucevean readuce dinaintea noastră acel cor tânguitor mistuit în negură, ca un SOS pe care regizorul Theodor-Cristian Popescu îl sublinia astfel și în caietul-program de sală: „Cum l-am îngropat pe Stalin este despre uluitoarea plasticitate a psihicului uman, despre disponibilitatea lui, în anumite condiții, de a imita unele dintre cele mai grave și dăunătoare practici ale trecutului totalitar, care continuă să ne urmărească și astăzi. Trecutul și-a pus amprenta […] pe momentul prezent și este foarte posibil să devină viitor.”