Stiri

Somnolența de veci a lui Stalin - de Marius Dobrin

Data articol: 10 ianuarie 2025

Cum l-am îngropat pe Stalin

Somnolența de veci a lui Stalin

Motto:
"până la urmă numai moartea va învinge"

Mărturisesc că nu mă pot desprinde de imaginea lui Stalin, așa cum este ea propusă de spectacolul creat de Theodor-Cristian Popescu, scenografia fiind semnată Raluca Alexandrescu. Că nu mă pot obișnui cu albul imaculat al tunicii, un alb însoțit de culori vii, contrazicând percepțiile-mi bine cimentate de-a lungul timpului, bazate pe ilustrațiile numeroase din publicațiile vremii. Citesc articole despre uniforma de mareșal, văd fotografii cu tunica lui, expusă într-un muzeu. E mai degrabă un alb impur, chiar gri. Revin la personajul de pe scenă – 'Cum l-am îngropat pe Stalin'[0] este teatru în teatru – și nu mă împac cu eleganța apariției personajului, cu, pe fond, delicatețea interpretului. Oricât talent și dedicare impune Cosmin Panaite – și cred că rolul acesta, al directorului de teatru și de scenă, care îl și joacă pe Stalin, rămâne ca unul însemnat în biografia sa artistică – îmi e imposibil să-l asociez caracterului criminal al lui Stalin.

Oricât s-a străduit propaganda să făurească imaginea 'tătucului' generos și blând, covârșitoarea istorie a faptelor impune, fără tăgadă, profilul aspru, capricios și violent cu sadism, al dictatorului. Îmi amintesc cum într-un spectacol Bulgakov, celebrul episod al convorbirii telefonice cu Stalin a fost ilustrat cu o voce de-a dreptul ghidușă, dar ludicul se simțea că ascunde ferocitatea, era al felinei ce se joacă, o clipă, cu victima. Artur Solomonov a scris o piesă bine țintită, cu o temă necesară, una care atârnă tot mai greu în normalizarea nu doar a Rusiei, dar a întregii lumi. Comunismul nu a fost învins, precum nazismul, ci, ca în șah – nu degeaba spațiul sovietic a dat o pleiadă de mari campioni mondiali – s-a încheiat războiul rece printr-o remiză. Rusia nu a trecut printr-un proces similar denazificării, încât replica lui Voldemar Arkadievici, directorul de scenă – cel care și-a asumat și rolul dictatorului – sună înfiorător de veridic, iar reprezentarea piesei s-a confruntat cu gesturi de asemenea protest: "Se zice c-ar fi mai bine ca tema să fie pur și simplu ocolită și să nu ne aruncăm de bună voie în foc pentru că vor fi nemulțumiți: și staliniștii și antistaliniștii".
Solomonov se justifică în romanul 'Istoria teatrului', capitolul 'Tatăl nostru, cum am lăsat să se întâmple asta?':
" - De ce ești atât de interesat de subiectele actuale? Din câte știu eu, le-ai evitat mereu.
- M-am înșelat. Dacă nu ne ocupăm de subiectul zilei, atunci zilele noastre vor deveni și mai rele."
Romanul, scris după un lung șir de articole despre teatru, a deschis calea dramaturgului, 'Cum l-am îngropat pe Stalin' fiind a doua sa creație, de impact major în Rusia și în lume. Stringența e deja loc comun o dată cu dramatica agresiune asupra Ucrainei. Chipul dictatorului monstruos a trezit atenția tuturor asupra îngrădirilor tot mai aspre resimțite de cetățeanul rus de azi. Piesa lui Artur Solomonov este despre cum dictatura, aidoma unui gaz, tinde să ocupe întreg volumul la dispoziție. Și totuși, e o nuanță la mijloc. Când dictatura pornește dintr-o ideologie, totalitarismul transformă lumea într-o absurditate coercitivă. Dictatorul de azi e urmașul celui din trecutul înfiorător, dar, totuși, prezentul nu mai este prins în chinga absolută de atunci, una imposibil de imaginat azi. De aici dificultatea de a reda esența stalinismului.

Cătălin Mîndru, Răzvan Bănuț, Diana Lazăr, Iulian Burciu, Cosmin Panaite

Piesa începe cu dialogul celor doi soldați aflați de strajă la căpătâiul defunctului dictator. O scenă cu tâlc: omul simplu comentează întâmplarea istorică și filosofează. Frica încă plutește în aer, chiar dacă trupul dictatorului s-a răcit. Cei doi actori joacă într-un fel aparte. Iulian Burciu este prin excelență clovn, în sensul poetic al cuvântului. Unul cu accent popular, personajul isteț și hâtru din anecdotele pline de învățăminte. Răzvan Bănuț se arată precum eroul din basme intrat în jocul primului. Este acolo o ingenuitate ludică, iar pentru cine a prins vremurile trecute, replica "după tine, tovarășul Stalin minte?" este savuroasă, amintind de umorul esopic înflorit într-un regim opresiv. Ludicul străjerilor e accentuat, uneori cam mult, în pasul de defilare… Aerul tăios al regimului sovietic în punctul său de maxim al terorii e de neprins în ramă, dar găsim reflectarea la inevitabila vulnerabilitate a ființei, oricâte titluri de putere și-ar aroga. De unde replica pe care am ales-o drept motto.
Textul, tradus, ca atâtea altele, importante, din dramaturgia rusă, de către Raluca Rădulescu, pilon al teatrului nostru de azi, abunda în replici pline de miez, cu reflexii depășind tema.
Așa cum, inevitabil, sunt detalii care au înțelesuri pentru cultura rusă, cu moșteniri sovietice.
Așa cum străjerii invocă fantoma lui Lenin, amintind de fraza lui Marx despre stafia comunismului, mustrându-l pe Stalin: "Ți-am lăsat o țară măreață și tu te-ai căcat pe ea".
Lenin însuși apare în piesa pe care o propun personajele. Din echipa suceveană, a căzut pe Cătălin Mândru solicitarea cea grea. Pentru că stalinismul a instituționalizat groaza, pentru că, inevitabil, curgerea timpului a șters multe lucruri, pentru că, tot mai accentuat, marxismul capătă credit – tocmai datorită trecerii timpului – Lenin apare într-o imagine oarecum duioasă. Actorul, prin fibra sa, conferă umanitate unei figuri care a răsturnat normalitatea la scară istorică.

Bogdan Amurăriței, Cătălin Mîndru, Răzvan Bănuț, Iulian Burciu

Această introducere în spectacol marchează momentul de șoc al morții lui Stalin. Frica paralizantă, gesturile rutiniere, adaptate îndelung pentru supraviețuire, sâmburele de nădejde, activat instantaneu, toate se deslușesc în acest segment al spectacolului. Cu amprenta inedită a muzicii create de Ovidiu Iloc. Demult, la 'Noaptea de la spartul târgului' (Purcărete) am mai văzut pianistul în scenă, aplecat asupra instrumentului, purtând, parcă, în spate întreaga încărcătură. Johannes Raimund Onesciuc oficiază serviciul menit să alunge tulburarea istorică datorată lui Stalin. Muzica stârnește atenția, fiind un pilon al construcției. Clapa pianului, apăsată ferm, cu pauze ce conferă gravitate, pare a fi, uneori, picătura de perseverență a istoriei. Când intervin și incantațiile actorilor, simt că asist la un joc dadaist. Și nu doar pentru că totul a fost absurd, dar și, poate, pentru că avangarda în artă s-a autoiluzionat că face bine când s-a însoțit cu impunerea terorii.

Din acest moment, spectacolul trece la directa ilustrare a teatrului în teatru. Voldemar Arkadevieci, actor și director de teatru – un simbol, atâta vreme cât Stanislavski și iluștrii săi confrați de breaslă au avut de gestionat fundamentarea teatrului modern în condiții nebune. Îmi pare că de aici producția suceveană capătă greutatea care conferă subiect pentru reflecție și dezbatere, care lasă urme. Este și amprenta lui Theodor-Cristian Popescu, regizor care alege sistematic piese cu idei, pe care le aduce în fața publicului cu obiectivitate, libere de influențe, luminându-le cu har tocmai pentru ca ele însele, pe măsura scriiturii, să stârnească replici în receptor.
Cosmin Panaite are această benefică întâlnire profesională, cu un acord fin între actor și regizor.

Cum ținta dramaturgului a fost mai degrabă prezentul, povestea aduce tensiune prin surprinzătoarea descoperire a faptului că președintele statului nu doar că urmărește ce se joacă în teatre, dar și cere să se implice direct în construcția unui spectacol. Avem, pe de-o parte, aluzia la felul în care actualul conducător – reînscăunat recent, printr-un simulacru de cadru legislativ într-un simulacru de regim democratic – își promovează imaginea unui om puternic, capabil de a face față oricărei încercări, iar pe de alta asortata trimitere la pasiunea lui Stalin pentru teatru. Așa cum predecesorul se juca, uneori, cinic, cu prada, actualul își gradează presiunea.

Cristina Florea, Cosmin Panaite, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Clara Popadiuc

Dacă în distribuția indicată de dramaturg avem notațiile:
"Ministrul Culturii, sub forma a două telegrame;/ Președintele, sub forma unei tuse deasupra scenei", Theodor-Cristian Popescu a folosit soluția unui personaj intermediar, Omul de la Minister, interpretat de Horia Butnaru. Intermediarul sporește presiunea asupra artiștilor prin însăși mascarea factorilor de putere, mistifică actul dictatorial prin aparența unei birocrații cu o reglementare normală. Apare din fundul sălii, altă amăgire, a reprezentativității. Horia Butnaru, o siluetă suplă, cu gesturi cizelate, cu un costum maro, ilustrează o parte a mecanismului de extindere a exercitării controlului în societate. De la banalitatea răului la banalitatea presiunii. Cu exemplificare în lumea teatrului dar și, prin omogenitate, în societate.
Dacă Voldemar se retrage în fundul sălii, o secvență se derulează în buza scenei o bună bucată de timp. Personajele care o joacă sunt actori care interpretează figuri teribile din istoria sovietică și mondială: Beria și Hrușciov. Dar actorii au primit de la dramaturg nume speciale. În spectacol se pierd, semnificația lor este aproape exclusiv pentru publicul rus. Astfel avem actori cu numele unei scriitoare (Anna Krîlataia), al unui șahist/sportiv (Serghei Kariakin), al unui celebru regizor de film, stins timpuriu, care își pusese în gând să facă un film despre Stalin, portretizându-l ca 'naș' al crimei (Alexei Balabanov). Echipa suceveană, care îmi apare cu un aer pregnant de omogenitate, cu o coeziune aparte, s-a adaptat și a acoperit rolurile. Beria este Delu Lucaci, o siluetă simbolizând 'omul negru', desigur cu amendamentul pe care l-am invocat mai sus, al dificultății de a reda teroarea acelui regim. Hrușciov este Cristina Florea, într-o savuroasă propunere, prin costumul care se apropie de epoca aceea și, desigur, fără a neglija detaliul pantofului scos din picior. Actorii întruchipați de cele două actrițe stimulează o parte a conflictului din poveste. Omul sub vremi secretă atribute care, în absența presiunii, ar trece neobservate. Constrângerea puterii de tip nou – moștenitoare a celei niciodată 'îngropate' – cutremură 'casa' familiei teatrale. De la acea atenționare ce sună într-un fel cunoscut în rostirea lui Horia Butnaru, – "Ce faci, îl refuzi pe președinte?" – lucrurile se precipită în două direcții: o dată în relația artistului cu Puterea în abuz, o dată în relațiile dintre membrii unui grup aparent omogen, cel puțin dintr-un criteriu definitoriu.

Delu Lucaci, Clara Popadiuc, Cristina Florea, Răzvan Bănuț

Mai întâi, vârful paratrăznetului este Voldemar Arcadievici. Prenumele, Voldemar, de sorginte germanică, îmbină referințe la putere, strălucire și faimă. Este considerat un echivalent pentru Vladimir. Și, desigur, omul de teatru, pus în fața amenințării – voalate, dar fără echivoc –, caută să gestioneze lucrurile încât să iese victorios, fără absolutul demnității. Iar prima confruntare internă, consecință a plierii sale spre concesii, este cu dramaturgul. Numit, în original, Terentii Gribs, a fost interpretat de Diana Lazăr. Îmi pare că Artur Solomonov a fost mai puțin generos cu acest personaj, despre care putem spune doar că se menține cu fermitate pe linia libertății de creație, din principiu refuzând să modifice vreo replică doar spre a face pe plac unei figuri oficiale. Voldemar conchide: "Prin contract, teatrul are dreptul să rescrie textul. Iar numărul modificărilor, vai, nu este precizat". De aici, valuri de enunțuri ce avansează în cuantumul segmentului de rescriere a piesei originale. Până la "trebuie scurtată la o treime și scos începutul. Asta-i tot." În fața refuzului prelungit, Voldemar plusează: "Ești o ființă rezonabilă… Vei publica piesa în întregime, eu îți voi scrie prefața. Și o s-o montăm împreună în alt teatru".
Pentru ca, mai apoi, să schimbe strategia, procedând prin învăluire. "Vreau să te întreb, ca pe o ființă talentată ce ești… de ce există atât de multe lucruri frumoase în piesa ta, dar nu și scene cu mama?" Dezvoltând cu o retorică, amintind de cea mistificatoare – a puterii – sau re-mistificatoare – a supușilor –, ce avansează aparenta dorință de investigare a momentului biografic în care inocentul se transformă în monstru.
"Era un băiat bun, îi plăcea biblia, își respecta mama"… o suită de însușiri menite să umanizeze, post-factum, un călău. Și replicile continuă, implicându-i și pe ceilalți actori, cu aluzii din sfera teatrului sau din jargonul 'artei cu tendință'.
Asumarea de către Voldemar a re-construcției spectacolului despre Stalin aduce o savuroasă secvență cu Cosmin Panaite în sală, ca un regizor, cu Clara Popadiuc pe scenă, adică actrița – din postura de asistentă a lui Voldemar – care inițial o joacă pe Valentina, dramaticul personaj închizând definitiv misterul profilului intim al celui pe care l-a slujit ani mulți, până la final, iar apoi pe mama tânărului Stalin. În schimburile lor de replici sunt delicioase nuanțe, codificând detalii din portofoliul repetițiilor. Sunt dese tăceri, monolitice. Prin repetiție, stârnește un zâmbet dulce-amar acel "Hai!", îndemnul regizoral, din nou și din nou, după formulări contrare. Claudia Popadiuc are câteva replici antologice, vizavi de ceea ce trebuie să spună din postura de mamă a tânărului Stalin: "Soso, mănâncă mai încet puiul". E acolo și un sens ionescian pentru o lume care urma să se cutremure. Cei care susțin scena, din postura lui Soso, sunt Alexandru Marin și Bogdan Amurăriței.

Bogdan Amurăriței, Clara Popadiuc, Alexandru Marin

Ultima parte a spectacolului este profundă, îmi pare mie, prin planurile multiple pe care se desfășoară dezbaterea. Practic, Stalin e cel mai simplu de rezolvat. E limpede. Sunt câteva replici ce ating, în general, comunismul. Filtrul teatral sporește sensurile. Teatrul și Statul… Regizorul și Dictatorul… Când Voldemar constată "Aici nimeni n-a reușit să se ridice la înălțimea personajului pe care-l interpretează", avem scuza unei figuri istorice. Străjerii bat pas de defilare, lent. Pianul punctează, în forță și cu sincope, 'corul' continuă amestecul dadaist. Când Voldemar se lamentează "Cu astfel de oameni trebuie să fac eu un mare spectacol" eu mă gândesc la sintagma promovată de activiștii regimului: "ăștia sunt oamenii, cu ăștia defilăm". Cosmin Panaite are un chip tot mai încordat pe măsură ce spectacolul avansează spre final, când încărcătura sporește. "Cu oamenii ăștia vrei să construiesc eu cel mai bun teatru din lume? Să aducem oameni noi, oameni curați!" Ei bine, această trimitere la utopia care a bulversat jumătate din omenire atrage atenția visătorilor prezentului nostru.

Când dramaturga este trimisă în biroul Secretariatului Literar, și nu în biblioteca teatrului, precum toți ceilalți, avem și semnalarea privilegiilor de care se bucură ideologii.
Așa cum discursul despre realizările din epocă se încheie cu cinism: "Le închidem gura cu măreția statului. Omul e nimic, statul e totul"
Când Voldemar, electrizat, intervine asupra textului, modificând: "Undeva, pe un câmp, un cântăreț apărut din senin delectează auzul viitorului dictator", îl percepem chiar pe el cum face pe plac capriciilor dictatorului. Alinierea actorilor îi aduce la același numitor comun. Personajele îi diferențiaseră. Apoi a lucrat asupra fiecăruia propriul caracter, revelat în tulburarea solicitărilor de sus. Dar se trezesc prizonieri în teatru. "Ca o mare și îngrozitoare familie." Sună teribil!
Toate zbaterile lor – pentru a primi un rol, pentru a se regăsi pe afiș – se estompează. 'Regizorul' intervine în 'poveste' și schimbă destine, înlocuiește 'o mamă' cu 'un tată'. "Ce-nseamnă o mica soartă de actor?" Sună le fel de puternic!
Omenescul din planul teatral se revarsă în planul istoric. Moartea, preț de o clipă, uniformizează.
Raluca Alexandrescu a reprodus un colț al reședinței lui Stalin. Un colț mobilat cu patul de moarte. Deasupra, detaliu ce m-a intrigat obsesiv, cele 36 de corpuri tronconice, aidoma unor găleți fără fund, gestionând lumina 'istorică'. Tot ea a fost aceea care a conceput scenografia spectacolului 'Sub apă' (de Carmen Ella Greenhill, regia Sebastian Marina), prin care am cunoscut trupa suceveană, în 2018, la festivalul TNT.
Clapele pianului fac din clipele de liniște acea tăcere dintre cuvinte ce definește poezia. Iar Theodor Cristian Popescu declară:
"[…] lectura pe care o fac acestei piese urmăreşte această întrebare: intrând în zonele poetice, în zonele exprimabile numai printr-o serie de impulsuri greu de explicat, de fapt ne apropiem de adevăr, de ceva ce e în spatele acţiunilor noastre, mult dincolo de convenţiile istorice ale momentului sau e un lucru de care omenirea poate că se îndepărtează acum că se confruntă cu limitele ei, când îşi doreşte o simbioză cu inteligenţa artificială etc. Ne îndepărtăm de aceste condiţionări vechi, tribale, primitive, în care ADN-ul nostru e acelaşi cu 99% din fiinţele de pe planeta asta şi devenim altceva? Sau, de fapt, noi suntem ăia şi ne tot chinuim să fim în contact cu cosmosul aşa cum putem?"
Un spectacol hibrid, luând forma unui vector, dar vârful reprezentării grafice e pentru un spațiu imaginar, multidimensional.
Stalinismul rămâne de condamnat definitiv în Rusia, dar oriunde în lume e de avut grijă ca regulile sociale să nu stimuleze reacția celulelor 'staliniste' din fiecare dintre noi.

Simt nevoia să-l citez pe Bukowski [1] și rămân, după căderea cortinei, cu sentimentul acela de insuportabilă ușurătate a ființei, ușurătate care, paradoxal, apasă. Chipul lui Cosmin Panaite, la finalul reprezentației de la București, m-a pus pe gânduri.

Cosmin Panaite

Cum l-am îngropat pe Stalin
de Artur Solomonov

Echipa de producție:
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Traducerea: Raluca Rădulescu
Scenografia: Raluca Alexandrescu
Compoziție muzicală: Ovidiu Iloc
Lighting design: Costi Baciu
Graphic design: George Roșu

Distribuția:
Woldemar Arkadievici – Cosmin Panaite
Valentina – Clara Popadiuc.
Autorul piesei despre Stalin – Diana Lazăr
Lenin – Cătălin Ștefan Mîndru
Beria – Delu Lucaci
Hrușciov – Cristina Florea.
Omul de la Minister – Horia Butnaru
Primul paznic – Răzvan Bănuț
Al doilea paznic – Iulian Burciu
Primul Stalin tânăr – Alexandru Marin
Al doilea Stalin tânăr - Bogdan Amurăriței
Pian – Johannes Raimund Onesciuc

https://www.teatrulmateivisniec.ro/ro/repertoriu/cum-l-am-ingropat-pe-stalin/

NOTE

[0] https://agenda.liternet.ro/cronici/cumlamingropatpestalin.html

[1] https://atelier.liternet.ro/articol/4248/Alin-Ionescu-Vladimir-Bukovski/Caci-iubirea-de-MosUE.html