Teatrul vãzut ca diplomaþie în acțiune - de Carmen Mihalache (Revista „Ateneu”)

  Galerie foto

Un teatru tânãr, cum este cel sucevean, are deja o importantã istorie recentã, și nu una oarecare, ci una de succes.
Participãri la festivaluri de primã mãrime, internaționale, cum este cel de Avignon, la Festivalul Național de Teatru
din România, dar și la multe alte manifestãri teatrale din țarã stau mãrturie în acest sens. Cu un program estetic
ambițios, cu o realã și clarã propensiune spre valoare, teatrul din Bucovina, care poartã numele celui mai cunoscut
și apreciat dramaturg român contemporan, Matei Vișniec, prețuit și ca mentor, are și un festival propriu, oferind publicului prilejul unor întâlniri plãcute și semnificative, cu spectacole diverse, cu personalitãți ale lumii teatrale,
cu scriitori și cu alți artiști, muzicieni, dansatori, pictori. O nouã ediție a acestui eveniment, numit Zilele Teatrului
„Matei Vișniec“, s-a desfãșurat în perioada 11-19 mai 2024 și a fost impresionantã prin amploarea, mulțimea și diversitatea evenimentelor cuprinse: spectacole (nu numai în sala Teatrului, ci și în alte spații, unele neconvenționale, cât și în aer liber), conferințe, lansãri de carte, expoziții, ateliere. Aceastã a VIII-a ediție a avut o
temã foarte interesantã: Teatrul, diplomație culturalã. Inspirat aleasã, pentru cã (și redau aici cuvintele lui Matei
Vișniec din prefața caietului program al manifestãrii) „altfel spus, nu este cultura, ca și diplomația, o încercare de
rotunjire a unghiurilor, de rezolvare prin dialog și nu prin violențã? Cum este posibil ca oameni care iubesc aceleași
creații artistice sã se urascã totuși visceral unii pe alții? Cum este posibil sã se lupte între ei oameni care ascultã cu
pasiune aceleași bucãți muzicale, care citesc cu pasiune aceleași romane, care savureazã aceleași capodopere picturale și se hrãnesc cu mesajele acelorași piese de teatru?“ Sigur, cultura este un instrument puternic pentru a crea punți de legãturã între oameni, în special între tineri, și pentru a consolida înțelegerea reciprocã. La Suceava, la festival, m-au bucurat prezența unor oameni de teatru cunoscuți, din țarã și din strãinãtate, revederea cu unii dintre confrați și am fost încântatã sã observ atât de mulți tineri, vesele și curioase roiuri de voluntari, la toate evenimentele; pe larg mediatizate, presa, în toate formele ei, acordând o binemeritatã atenție festivalului, bine gândit și excelent organizat. La care te întâmpinã, cum pãșești în sala Teatrului, surprinzãtoarea instalație vizualã
risipitã peste tot, conceputã cu inspirație și multã ingeniozitate de artistul Mihai Nistor. Cum am ales sã ajung la Suceava doar pentru puțin timp, la începutul acestui maraton teatral (un adevãrat tur de forțã pentru organizatori, pentru cã au fost 60 de evenimente), principalul meu obiectiv a fost sã vãd premiera pe țarã a teatrului-gazdã, asupra cãreia mã voi opri în rândurile de mai jos.

„Cum l-am îngropat pe Stalin“, o farsã a cãrei permanențã dã fiori reci
Provenit din spațiul rus, scriitorul Artur Solomonov, romancier, dramaturg și critic de teatru, jurnalist, trãiește de mult
timp în afara țãrii sale, alegând sã fie un om liber. Plecând din Rusia, el poate acum sã scrie fãrã teamã de cenzurã, de represalii, despre ce se întâmplã cu societatea, cu practicile politice din fostul imperiu, cu viaþa oamenilor trãind sub o dictaturã care nu s-a sfârșit niciodatã; de fapt, cu tot glasnostul și perestroika proclamate de Gorbaciov. Pentru cã rușii au nevoie de tãtuca, de o dictaturã, asta e înscris în ADN-ul lor, dupã cum susțin mulți istorici, care vorbesc și despre un „cod imperialist“ al Rusiei. Astfel cã adierea de aer proaspãt adusã de liderul nonconformist
și carismatic, pe care l-am numit, nu avea cum sã reziste mult timp, în zilele noastre, regimul dictatorial putinist rãspândind teroare și declanșând un rãzboi de lungã duratã cu un stat vecin și frãțesc, Ucraina. Solomonov a dobândit primul sãu succes de proporții cu romanul „O poveste teatralã“, adaptat și pentru scenã, tradus în mai multe literaturi, premiat. Teatrul i-a acaparat tot mai mult atenția scriitorului și așa s-a ivit prima sa piesã, „Grația
lui Dumnezeu“, cu o temã social-politicã, urmatã de „Cum l-am îngropat pe Stalin“, montatã acum la teatrul sucevean de regizorul Theodor-Cristian Popescu, traducerea aparținând Ralucãi Rãdulescu. Piesa este construitã pe formula teatrului în teatru. Așa cã asistãm la o previzionare înainte de premierã. Deloc întâmplãtor, fiind vorba despre un subiect atât de important, în salã se aflã însuși președintele rus, care și-a dorit sã vadã cum este reprezentatã îngroparea marelui tãtuc. Evident, este nemulțumit, pentru cã, dictator fiind, nu vrea decât permanentizarea ilustrului model, astfel cã hotãrãște ca piesa și spectacolul sã-și schimbe tema, devenind un fel de preamãrire a lui Stalin, încã de la apariția lui pe lume. Câțiva emisari ai puterii primesc însãrcinarea de a supraveghea îndeaproape respectarea strictã a prețioaselor indicații. Regizorul spectacolului, care s-a distribuit
în rolul lui Stalin (trimitere ironicã la dictatura regizoralã), se conformeazã (și nu fãrã plãcere) și schimbã totul,
comportându-se despotic. Grandoman și egolatru, histrionic, trecând rapid de la o stare la alta, el este întruchipat
de actorul Cosmin Panaite, care a înțeles și a redat exact esența personajului Woldemar Arkadievici/Stalin. Alte personaje istorice cunoscute care apar în aceastã farsã tragicomicã sunt Lenin, Beria și Hrușciov, interpretate de
Cãtãlin-Ștefan Mândru, Delu Lucaci și Cristina Florea, în nota întregii montãri, reținut, distant, cu economie de
mijloace. Autorul piesei este figurat, cu un joc precis, cu adecvate schimbãri de atitudine de Diana Lazãr. În contrast
oarecum cu tonalitatea interpretãrilor menționate este cea datã de Clara Popadiuc personajului Valentinei (și dramaturgic partitura este mai generoasã), creionat de actrițã cu relief, temperament și nuanțe. Un moment mai
puþin tensionat, cu binevenite accente de comedie, de haz popular este cel al dialogului dintre cei doi paznici jucați de Rãzvan Bãnuț și Iulian Burciu. Distribuția este completatã de Horia-Andrei Butnaru (Omul de la Minister), de Alexandru Marin și Bogdan Amurãriței (Primul și Al doilea Stalin din perioada tinereții). Regizorul Theodor-Cristian
Popescu construiește un spectacol foarte elaborat, sobru, cerebral, care nu mizeazã pe emoție, în primul rând, ci pe
reflecție. E un director de scenã cu bosã teoreticã, estetica sa ducându-mã cu gândul la versul lui Ion Barbu:  Castelul tãu de gheațã l-am cunoscut, Gândire. Așa cã, deși textul are pãrți, scene care sunt amuzante, chiar dacã alunecã spre comedia neagrã, spre un carnavalesc trist, regizorul a ales sã ne aminteascã lucruri mai puțin plãcute despre firea omului. Care e slabã, lesne schimbãtoare, sub vremi, sub dictaturi. Spectacolul sãu (cu o interesantã scenografie, de puternic impact vizual, semnatã de Raluca Alexandrescu) nu este deloc unul comod. Dimpotrivã, e dens și chiar terifiant, din moment ce-ți aratã cã trecutul se poate oricând întoarce, cu toate relele lui, cu strivirea omului. Sau cu transformarea acestuia într-un tiran, odatã ce pune mâna pe o anume putere. Puterea care corupe, alterând fibra umanã. Despre cedare, lașitate, fricã vorbește spectacolul, despre neputința desprinderii de un model totalitar. Despre politicul omniprezent în viețile noastre. Mesajul este clar, susținut, potențat prin excelenta muzicã (Ovidiu Iloc, compozitor, și la pian, Johannes-Raimund Onesciuc) și de imaginile expresive decupate de lighting designul lui Costi Baciu. În limbajul propriu teatrului, suntem puși în situația de a înțelege cât de ușor se pot pierde libertatea, demnitatea, prin acțiunea efectului de turmã, prin uniformizare, nivelare, cântatul în cor. Sunt noi pericole la ora actualã într-o lume care a luat-o razna, cu ideologizare excesivã, cancel culture, corectitudinea politicã, amenințând libertatea artei și a creatorului, și în acest sens spectacolul lui Theodor-Cristian Popescu are impactul
unei prise de conscience.