Matei Vișniec - Ce pot face scriitorii şi artiştii împotriva barbariei?

Cu peste 50 de ani în urmă, cînd descopeream în literatură un spaţiu de libertate şi de posibilă rezistenţă, mă întrebam ce poate face poetul împotriva dictaturii... Întrebările de acest gen m-au însoţit timp de jumătate de secol şi în multe dintre paginile pe care le-am scris sunt într-un fel şi nişte răspunsuri.

Mereu am fost un scriitor optimist. Mi-am spus că noi, artiştii, dispunem de multe „arme" redutabile: arma creaţiei, arma cuvîntului, a muzicii şi a imaginii, arma emoţiei, capacitatea de a influenţa opinia publică, forţa de a spune NU,  curajul de a adopta o atitudine morală şi de a denunţa barbaria, îndîrjirea de a rămîne umanişti în propriile noastre creaţii dar şi în public sau prin angajamente educaţionale...

De pe data de 24 februarie încoace, de cînd Putin a atacat Ucraina, mă simt însă năucit... Nu credeam că în Europa mai este posibil un război total, între două forţe considerabile, de pe poziţii ideologice radical opuse. Nu-mi imaginam că Putin, prin idiologia sa anti-occidentală, s-ar putea înscrie în seria celor mai periculoşi indivizi din istoria recentă, serie deschisă cu Hitler şi cu Stalin...

Citesc, în fiecare zi, timp de ore şi ore, tot felul de analize şi opinii încercînd să înţeleg mai bine ceea ce i se poate întîmpla de acum încolo Europei şi ideii de civilizaţie. Din cînd în cînd că mă izbeşte cîte o frază care apoi îmi rămîne în creier în mod obsesiv. Cum este aceasă afirmaţie a unui scriitor şi universitar ucrainean, Anton Şehovţov: „Vladimir Putin nu se va opri decît atunci cînd va fi oprit."

Şi dacă este adevărat, îmi spun? Şi dacă lumea doritoare să trăiască şi să respire cît de cît liber va trebui să facă la fel de multe sacrificii precum cele făcute pentru „oprirea" lui Hitler?

Nu vreau să dramatizez prea mult, dar nici nu sunt liniştit. Mă bucur că România face parte din Uniunea Europeană şi din Alianţa Atlantică, dar ştiu că dictatorul de la Kremlin doreşte dezmembarera amîndurora.

Uneori mi se pare că Putin s-a închis singur în cabina unui avion plin cu pasageri şi că îl conduce spre o stîncă de care vrea să se sfărîme. Există astfel de sinucigaşi, care nu-şi pot pune capăt zilelor decît dacă atrag cu ei în carastrofă şi alţi oameni. Pe data de 24 martie 2015 aşa s-a sinucis, cu 150 de oameni la bord, un anume Andreas Lubitz, copilot pe zborul A320 al companiei Germanwings. „Profitînd" de un moment cînd a rămas singur în cabina de pilotaj, individul a încuiat uşa blindată şi a dirijat avionul spre un versant din Munţii Alpi. Cînd au fost găsite cutiile negre s-au auzit şi ultimele urlete ale stewarzilor şi ale pasagerilor, ei încercau, cu un topor, să spargă uşa de la cabină şi îi strigau omului care îi ducea spre moarte şi spre dezastru: „deschide uşa asta nenorocită!"

Vladimir Putin mi se pare acum închis într-o astfel de cabină de pilotaj într-un avion plin cu milioane de europeni şi cu multe bombe atomice. Iar această situaţie este consecinţa unei eşec colectiv. N-ar fi trebui să-l lăsăm singur în cabină... N-ar trebui ca umanitatea să permită apariţia şi evoluţia unor sisteme politice care să ducă la o astfel de concentrate a puterii încît un nebun sinucigaş să rămînă singur în cabina de pilotaj. Acum, iată, sute de diplomaţi, de responsabili politici, de strategi şi de experţi încearcă să-l convingă să „deschidă" uşa diplomaţiei şi a raţiunii... Singur împotriva tuturor, Putin nu pare să ne audă, însă. Numai ruşii, numai proprii săi concetăţeni, dacă ar ieşi masiv în stradă, ar putea, eventual, să-l convingă să dea înapoi...

Tot mai mulţi artişti ruşi, în prezent, se desolidarizează de Putin şi de viziunea lui imperială, anti-occidentală şi anti-democratică. Îi admir pe aceşti oameni, ei salvează în acelaşi timp onoarea poporului rus. După cum îi admir pe ruşii anonimi arestaţi cu miile, de pe 24 februarie încoace, întrucît ieşiseră în stradă ca să spună NU.

Repet, sunt năucit, dar nu renunţ la arma speranţei. Nevoia de libertate este mult prea înrădăcinată în om ca să o poată extirpa dictatorii în mod definitiv şi pentru eternitate. Ucraina s-ar putea să reziste încă multă vreme, dar raportul de forţe nu este în favoarea ei. Iar România, devine, pe zi ce trece, viitorul avanpost împotriva barbariei.

Mă întreb deci, inevitabil, ca scriitor, ce pot face eu acum împotriva barbariei. Ştiu că gloanţele tiranilor şi ale fanaticilor nu pot fi oprite cu cuvinte. Dar mai ştiu şi cît de mult se înfurie ei cînd aud ceea ce nu le place, şi cum turbează ei de furie cînd cuvintele nu îngenunchează în faţa lor.

Iată deci un prim răspuns legat de ceea ce putem face noi, artiştii: să scriem, să pictăm, să compunem, să creem spectacole, imagini, artă şi cultură neîngenunchiate.