Chipurile duminicale ale morții - de Claudiu Groza (Revista TRIBUNA)

Un spectacol tulburător, foarte semnificativ pentru vremurile extrem-contemporane,a deschis Zilele Teatrului „Matei Vișniec”, derulate la Suceava între 20-29 mai, cu un program foarte divers. Am reușit să văd doar premiera teatrului-gazdă și să particip la câteva evenimente conexe (dialoguri, conferințe, expoziții) în scurtul meu sejur bucovinean, suficient însă pentru a lua pulsul acestui festival din ce în ce mai dinamic și deloc „parohial”; dimpotrivă, animat de un spirit viu și integrativ.
Întoarcerea acasă de Matei Vișniec – ăsta e spectacolul pe care-l menționam mai sus – a fost montat de Botond Nagy cu o finețe a lecturii și o pregnanță a înscenării absolut remarcabile, care potențează cinismul amar și parabola subsecvente textului, dându-i un plus de semnificație în raport cu perioada prin care trecem, dar salvând povestea de contingent printr-un orizont poetic, profund intim, care face de fapt apel la resorturile imuabile ale condiției umane.
Piesa lui Vișniec este un fel de parodie sarcastică și șarjată absurd a morții degeaba, a inutilității morții pe câmpurile de luptă pentru idealuri vagi, stupide adesea; o moarte, adică o înfrângere prefăcută apoi, ipocrit și fără scrupule, într-o victorie.
„Să pară că aveți fețe de duminică... că doar ne întoarcem acasă”, le spune Generalul soldaților morți pe front, în așteptarea repatrierii. Chiar și morții trebuie să revină acasă ceremonios, festiv: „Vreau în față un detașament de decorați întregi, ca să avem față când intrăm”, continuă comandantul, aranjându-i apoi „pe căprării” pe decedați, după cât de „eroic” au dat colțu’ ori cât de „aspectuoși” fizic sunt. Ierarhizarea defilării provoacă reacții, devălmășie, ricanări, pledoarii pro domo.
Textul e greu de rezumat tocmai datorită acestui puzzle de dialoguri contrare și monoloage care tind să contureze o frescă mai amplă, simbolică, și nu neapărat să urmărească un deznodământ. Or, din această perspectivă, ce a reușit echipa artistică este absolut notabil: toate inflexiunile semantice ale piesei au fost puse în valoare, într-un cadru vizual și de interpretare care le-a accentuat și completat. Am remarcat lectura regizorală; trebuie să notez și dramaturgia lui Ágnes Kali (și salut că apare așa ceva și pentru spectacolele în română), care a contribuit și ea la acuitatea hermeneuticii scenice. Botond Nagy a alternat mișcarea de grup a actorilor cu momente monologale bine
personalizate, care au permis evoluții individuale puternice (monologul dispăruților este auzit din off, monologul gazaților este citit ca o scrisoare și „dublat” în limbaj mimico-gestual, există momente coregrafice și muzicale emoționante, precum cele de „îngropare” – foarte intense vizual – ori bocetul-interludiu Arz-o focul cătănie și splendida secvență finală, cu un cântec de leagăn ce acompaniază ritualul funerar).
Spațiul de joc (scenografia Andreea Săndulescu) este o groapă-tranșee foarte sugestivă pentru derularea acțiunii, costumele inteligent oncepute sunt zdrențăros-parțial militare pentru trupă, rigid-cazone pentru general; excelentă muzica lui Claudiu Urse, cu sonuri foarte variate, de la new age la rap (există chiar două momente speciale de gen), trap etc.; foarte bine integrată coregrafia lui George Pop; m-a deranjat uneori eclerajul lui Cristian Niculescu, fie prin obscurități, fie prin spoturile supărătoare la un moment dat.
Excelent jocul actorilor, care au interpretat și partituri de grup, și individuale, distingându-se fiecare în diverse momente. Nu-i menționez individual, respectând ideea de echipă care stă la baza acestei montări indiferent de anvergura rolurilor, mai ales că toți sunt practic în scenă aproape toată reprezentația: Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Andrei Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Clara Popadiuc.
Am și o observație vizavi de ritmul spectacolului în a doua sa parte (după secvența bocetului), unde aș fi preferat un tempo mai dinamic, mai ales că povestea devine mai marcat sarcastică/absurdă și mai puțin ancorată emoțional/intim. Este însă un punct de vedere cu alură ceva mai subiectivă, de data asta.
Dincolo de asta, însă, Întoarcerea acasă este încă un spectacol foarte bun al Teatrului „Matei Vișniec”, care probează că un proiect inițiat curajos (un gând bun pentru Carmen Steiciuc) și continuat cu asumare managerială și repertorială, mizând pe o echipă artistică, tehnică și de colaboratori coezivă, poate construi evenimente teatrale unul după altul. La Suceava am văzut în răstimp de două luni două producții de cea mai bună calitate. E un semn bun pentru viitor.