Constantin Chiriac, cărţile sale şi miracolul de la Sibiu

  Photo gallery

https://www.crainou.ro

DE LUANA POPA,

Matei Vişniec:

Ar trebui ca fiecare să-şi propună să petreacă o săptămână la Sibiu în luna iunie. Acolo veţi vedea ceva miraculos care se întâmplă în România. E un festival nu doar de teatru, ci al tuturor artelor, care are loc la Sibiu şi e la nivelul altor festivaluri ca cel de la Avignon, de la Edinburgh sau alte mari metropole ale lumii. Este un festival pe care Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, l-a început în urmă cu 26 de ani. Un festival care este, aş spune, unic şi fără precedent în spaţiul cultural românesc, este o vitrină pentru România, pentru creativitatea românească şi pentru ospitalitatea românească, este o intersecţie a artelor, pentru că este în acelaşi timp un festival de teatru, de teatru de stradă, de operă, de muzică, de expoziţii, cu un pelerinaj pe care România nu poate pretinde că îl are în orice alt oraş. Vin oameni din zeci de ţări. Încercaţi să trăiţi această experienţă.

Recitalul „Domnule şi frate Eminescu” e un dialog între doi întemeietori de limbă românească, Eminescu şi Creangă, şi te-aş invita, Constantin Chiriac, să ne vorbeşti despre poezie cu întrebarea următoare. Dacă peste nişte mii de ani vor veni nişte extratereştri şi lumea va fi epuizată, pământul va fi terminat şi vor încerca acei extratereştri să vadă ce e civilizaţia umană, vor găsi cărţi, vor găsi lucruri, un singur lucru s-ar putea să le scape, la ce le foloseau oamenilor poezia?

Constantin Chiriac:

Sunt bucuros că mă aflu în Bucovina. Sunt născut pe malul Prutului, aproape de Iaşi, la Prisăcani, am făcut liceul la Liceul cu internat Costache Negruzzi din Iaşi şi vin dintr-o familie uriaşă. Tata are 17 fraţi. Bunicul a trăit 104 ani şi în ‘68 ruşii au intrat pe teritoriul României, l-au forţat pe bunicul să dea toate averile şi când a fost obligat să semneze hârtia aia i-a explodat inima. La 104 ani, era în putere şi a zis: nu ruseşte neamul meu. Ştiu ruseşte după ureche, dar nu ştiu să scriu, nu ştiu să citesc, nu ştiu alfabetul. Am jucat „Idiotul” în ruseşte, am jucat la Moscova, la Sankt Petersburg, dar nu ştiu limba. Bunica a trăit 109 ani. Din partea mamei, bunica a trăit cu doi bărbaţi, unul a murit în război, unul s-a înecat şi ea a crescut 16 copii. A murit la 99 de ani.

Când am terminat facultatea, şef de promoţie, la actorie, în perioada comunistă, terminând şef de promoţie aveam dreptul să aleg orice oraş. Iaşiul a scos loc pentru mine. Am cumpănit. Dacă mă duc la Iaşi ce se întâmplă? Voi fi genial seară de seară, chiar dacă sunt prost. Am zis nu mă duc la Iaşi. Am luat Sibiul. Nu fusesem niciodată acolo. Cred că am făcut bine. Aşa am descoperit un alt loc. Vă dau un exemplu… Aţi văzut că n-aţi respirat? V-aţi reglat respiraţia după felul în care eu respir. Actorul, atunci când are un gând pe care poate să-l comunice, se joacă cu respiraţia voastră. Asta e poezia, e emoţie, e miracol, e posibilitatea de a topi altfel imaginile. Gândiţi-vă că într-un fel spunem „lumină” – vedeţi cum se duce i-ul în sus şi cum te înalţă lumina, şi în alt fel spunem „întuneric”. Într-un fel spunem „lemn” şi în altfel spunem „metal”. De fiecare dată, în minte avem imaginea a ceea ce spunem, darămite atunci când legăm imaginile între ele. Ce bucurie, ce bucurie să putem să comunicăm cu cuvinte atât de frumoase, să putem să comunicăm în imagini. De acolo începe poezia şi ne duce în locul unde putem să stăm cu picioarele bine înfipte în pământ şi cu palmele să mângâiem stelele.

Matei Vişniec:

Constantin Chiriac, a fost lucrarea ta de doctorat: „Poezia ca spectacol”, o parte a doua „Spectacolul ca poezie”. Te-a urmărit ca şi pe mine şi pe mulţi alţii. În teatru, de fapt, ea se potriveşte atât de bine, există între poezie şi teatru un fel de joncţiune naturală. O ştim încă de la greci, dar poate ne spui de ce se împrietenesc atât de bine poezia şi teatrul?

Constantin Chiriac:

În primul rând, pentru că şi poezia, şi teatrul au o dimensiune de spectacol, un spectacol care vine dinlăuntru, nu un spectacol care vine din ceea ce înseamnă cârje şi din ceea ce descoperim pe internet. E într-un fel jocul pe internet şi altfel jocul între ceea ce înseamnă privirile omului.

Am dezvoltat la Sibiu, în festivalul pe care-l conduc, cel mai mare program de voluntari din lume. Tinerii aplică. Şi cei care ştiu două limbi foarte bine şi care îşi doresc şi o carieră în domeniul culturii, a artelor pot să aplice. Avem an de an în jur de 15.000 de aplicanţi şi din cei 15.000 noi alegem aproape 1.000. Ei bine, între cei 1.000 sunt 25 pe care-i alegem din Japonia. Pentru cei 25 pe care îi aducem din Japonia avem în jur de 4-5.000 care se înscriu acolo pentru un loc. Graţie faptului că au venit la Sibiu, au făcut de-a lungul timpului, prin toate oraşele din Japonia din care vin, evenimente similare cu ce înseamnă miracolul de la Sibiu. După un număr bun de ani, aducând an de an multe companii de teatru din Japonia, m-am trezit că am fost propus de Japan Foundation să primesc din mâna actualului împărat – care pe vremuri era succesorul la tron, şi care m-a dus de mână în faţa fostului împărat – cel mai mare premiu al Japoniei, premiul Japonia. Şi când mi s-a făcut laudatio pentru asta, am aflat că principalul motiv pentru care am primit acel premiu a fost faptul că graţie programului de voluntari dezvoltat pe parcursul a 15 ani s-a redus suicidul în Japonia cu 0,92 %. Lucrul ăsta s-a întâmplat datorită emoţiei, datorită acestei legături dintre poezie şi teatru, dintre ceea ce înseamnă imagine şi capacitate de a crea o zonă dramatică.

Asta e partea frumoasă dintre poezie şi teatru, locul unde zona de oniric, zona de visare, zona de miracol se întâlneşte cu tumultul, cu contrariile, cu tot ceea ce înseamnă linii frânte. Niciodată în teatru liniile drepte nu sunt expresive. Poezia este liantul, este forţa care adună contrariile şi care dă probabil amalgamul a aceea ce înseamnă miracolul unui spectacol de mare mare forţă. Sunt convins că ai avut bucuria de a vedea lucruri extraordinare la Sibiu de-a lungul timpului. Imaginaţi-vă că în zece zile avem 540 de evenimente, aproape 60 de spectacole pe zi. Este o minune. Faptul că am reuşit să fac Sibiul capitală europeană, că am reuşit să transform teatrul din Sibiu în teatru naţional, singurul cu subordonare locală. Mie mi se pare aberant ca teatrul naţional din Iaşi, din Cluj, din Târgu Mureş sau din Timişoara să dea seamă Bucureştiului. El trebuie să dea seamă comunităţii de care aparţine. M-am bucurat văzând „Pisici”, care va ajunge la Sibiu în festival, să văd tineri care ştiau deja melodiile, erau împreună cu actorii şi cântau. Ce bucurie să se nască acest fluid, pentru că teatrul este expresia societăţii, este o oglindă a ei. Cred cu toată tăria că fără poezie, fără tot ceea ce înseamnă reflectarea realităţii cu ajutorul teatrului, nu am avea o viaţă foarte uşor de îndurat.

Matei Vişniec:

Festivalul de la Sibiu este, cum spuneam, un fenomen cultural, economic, sociologic şi diplomatic. Aş vrea să ne povesteşti puţin despre cum s-a format publicul la Sibiu şi cum reacţionau oamenii când vedeau pentru prima oară actori pe picioroange în oraş.

Constantin Chiriac:

Am început în 1993, eram directorul Casei de Cultură a Studenţilor. Eram în acelaşi timp şi actor, jucam la Teatrul „Radu Stanca”. Am căutat un drum. Am încercat să fac un teatru independent, pe care l-am făcut de altminteri, şi am vrut să mă leg de tineri, de studenţi. Am pornit această aventură de a lucra cu studenţi, am făcut o companie de teatru cu studenţi, un ansamblu folcloric, o trupă de manechine, o trupă de dans contemporan ş.a.m.d. Şi am gândit în 93 că trebuie să fac un festival altfel decât se făcuse până atunci în România. Bineînţeles că am greşit fundamental, pentru că întotdeauna sechelele pe care le avem în memorie lasă semne. Am făcut un festival care avea juriu şi care dădea premii. Este aberant să cumpăneşti între prună şi strugure, între pară şi papaya. E ca şi cum am putea să avem doi oameni perfect la fel. Nu se poate. Am ţinut festivalul în jurul Zilei Mondiale a Teatrului, 27 martie. La prima ediţie am avut trei ţări şi opt spectacole, toate locurile au fost gratuite. După care mi-am dat seama că am făcut o prostie cu juriul, că am dat premii, că am căutat zona de vanitate, anul următor am anulat premiile şi am hotărât să fac teatru tânăr profesionist şi am subliniat profesionist pentru a arăta că ne-am rupt definitiv de Cântarea României. Te rupi greu. Nu poţi să te rupi numai prin cuvinte, trebuie să te rupi rupând din tine şi învăţând. Până în 1990 nu am călătorit nicăieri. Nu se putea ieşi, nu exista paşaport. De aceea e bine să mergeţi să votaţi. Pentru că dacă n-o să fim în Europa o să ne fie rău. Nu vă imaginaţi câte nopţi am stat la cozi pentru o viză. Mi-am luat revanşa. Am călătorit în 163 de ţări, şi în majoritatea am fost de multe ori.

La cel de-al doilea festival m-am gândit că e bine să dau o temă, că trebuie să îl dezvolt. Fără dialog nu ai cum să te dezvolţi. În clipa când alergi de unul singur, în mod cert ieşi pe locul doi, pentru că nu te întreci cu nimeni. Trebuie să existe competiţie. Am început să ascult de oamenii care veneau, ca şi aici, din multe ţări.

În al doilea an, festivalul s-a ţinut tot în jurul datei de 27 martie, a durat cinci zile. Veniseră şi din Filipine. Erau în sandale şi a venit o zăpadă până la genunchi.

În perioada comunistă am primit o bursă să studiez teatrul No, teatrul Kabuki, în Japonia. Am ajuns până la Elena Ceauşescu în audienţă. Bineînţeles că nu mi-au dat drumul. În ’91, primul lucru pe care l-am făcut a fost o fundaţie Casa Prietenului, eu vin la tine, tu vii la mine. Şi asta am făcut cu Japonia. Imediat am început să aducem din Japonia, din multe alte ţări. (…) Să nu disperi, să găseşti soluţii la sărăcia din România, la lipsa de metodă, la tot ce înseamnă lipsa de şcoală, e o lecţie de management.

Matei Vişniec are un festival cu numele său în Japonia. Este cel mai jucat autor român din toate timpurile, în toată lumea.

Vorbea domnul Vişniec de momentul când am adus primele trupe de stradă. Într-adevăr, acela a fost momentul când am revoluţionat zona spectacolului în România, pentru că imaginaţi-vă câţi de pe stradă încap într-o sală de spectacol, zeci, sute, nu mai mulţi. Omul de pe stradă care n-a văzut niciodată miracolul, dacă nu vede azi, nu vede mâine, îi va fi frică să vină să ia un bilet. Şi atunci am adus miracolul în stradă, cele mai mari companii de stradă din lume le-am adus la Sibiu. Din ’97, am mutat festivalul în vară şi am adus tot ce e mai important din lume. Costă mult, dar ne zbatem să găsim surse şi resurse. A venit o companie din Togo, primul spectacol pe picioroange, picioroange de vreo 9 metri, când treceau, treceau cam pe la etajul 3 la blocuri, hoteluri. Vă imaginaţi reacţia oamenilor, copiii fugeau, bătrânele îşi făceau cruce. Acum s-au creat toate pietonalele, lumea stă la mese, beau ceva, mănâncă şi comentează. Spun: Domnu’ Chiriac, compania asta e interesantă, dar anul trecut a fost un asemănătoare care a fost mai bună. Faptul că am adus miracolul an de an a schimbat ceva în ei, în oameni.

Avem în repertoriu la teatrul naţional 121 de spectacole şi se joacă în fiecare zi. Asta nu se întâmplă peste noapte. Să nu cereţi ca aici să se întâmple la fel. Se va întâmpla în zece ani. Toate biletele la toate spectacolele teatrului sunt vândute 100%, acelaşi lucru la toate spectacolele din festival. Nu avem săli foarte mari, de asta jucăm în 73 de spaţii de joc. Imaginaţi-vă un lucru: să poţi să pui lumină, sunet în 73 de spaţii de joc, să pui locuri… Şi aşa s-a construit an de an miracolul.

Matei Vişniec:

Un festival este o construcţie, o construcţie culturală, o construcţie umană şi festivalul acesta de la Suceava este o construcţie. Şi pentru faptul că vă aflaţi aici, că participaţi la construcţia acestui festival, vă mulţumesc. Există o mare nevoie de complicitate într-un oraş pentru ca un festival să crească, să transforme şi un oraş, şi o regiune. Festivalul de la Sibiu a transformat şi oraşul, şi regiunea. Ceea ce echipa teatrului de la Suceava a încercat să creeze aici este un pol de modernitate într-o zonă care are deja enorm de multe oferte.

Constantin Chiriac:

Eu zic să mă laşi pe mine, ca să nu se spună că dl Vişniec vorbeşte despre teatrul care îi poartă numele. Bucovina este un loc binecuvântat. Imaginaţi-vă ce ar fi ca pe trenul de la Rădăuţi până la Putna să avem spectacole. La Sibiu, de la Sibiu până la Răşinari, tramvaiul are şapte spectacole diferite, toate biletele sunt vândute. Se organizează zile de naştere. E mai ieftin să plăteşti 800 de lei ca să cumperi 30 de bilete, decât să te duci la un restaurant, unde nu scapi cu 800 de lei dacă te duci cu 30 de oameni. În acelaşi timp, să aduci la viaţă cetatea de aici, să poţi să faci legătura între pensiunile extraordinare, între toate mănăstirile. Jucăm în 21 de biserici de rit diferit, de la ortodoxă la catolică, la protestantă, evanghelică, în sinagogă, jucăm peste tot. Acum fac un proiect pentru toată Transilvania, ca să ajutăm toate bisericile care au orgă să fie aduse la viaţă cu spectacole. Începutul ăsta este extraordinar, trebuie să fiţi mândri de ce se întâmplă în oraşul vostru. Graţie acestui festival, Suceava e pusă pe hartă, faptul că vin din multe ţări şi văd minunile, miracolul care e în jurul Sucevei, faptul că se întâmplă în mai multe spaţii spectacole este un început extraordinar. În acelaşi timp, s-a ajuns şi la formule diferite de spectacole. Am văzut şi zonă de musical, şi zonă expresionistă, am văzut spectacole bazate pe cuvânt. E minunat că există această diversitate şi sunt convins că în foarte puţini ani vor fi foarte mulţi care vor dori să ajungă aici. Aţi făcut un lucru foarte bun, aţi personalizat perioada, final de mai. Nu există niciun loc în lume cu un festival important în această perioadă. Şi eu m-am bătut să-mi fac loc în iunie, pentru că iulie e al Avignonului, august al Edinburgului. E important să personalizezi într-o perioadă în care oamenii să se poată bucura de festivalul respectiv, dar în acelaşi timp să descopere mâncarea, ospitalitatea, frumuseţile. Am venit în maşină de la Timişoara până aici şi credeţi-mă că făcând acest drum atât de lung am constatat cât e de frumoasă ţara asta pe care o avem. Din păcate, de multe ori e pângărită de decizii proaste ale unor politicieni. Dar prin cultură putem să regenerăm comunităţile. La Sibiu ştiţi care e bugetul pentru cultură (şi asta s-a întâmplat în 16 ani, nu dintr-odată)?

După ce am făcut Sibiul capitală europeană, am fost ales membru în juriul comisiei europene pentru a judeca oraşele care sunt în competiţie pentru a fi capitală culturală europeană şi am avut şansa să văd vreo 98 de oraşe din toată Europa care s-au bătut pentru acest titlu. De fiecare dată, prima întrebare a fost cât aveţi bugetul pentru cultură. Cel mai mare buget pe care l-am auzit a fost Wroclaw – 4,9 din întregul buget al oraşului. Majoritatea erau pe la 1 – 2. Sibiul are 14% din bugetul integral al oraşului. Dar graţiei agendei culturale pe care noi am construit-o aduce înapoi oraşului 20%. Este cel mai important semn pe care îl dăm de aici, de la Suceava, că se poate prin cultură să aducem creştere economică unui oraş, nemaivorbind de ce înseamnă ca educaţie, civilitate, bun gust, punerea pe hartă care să fie ştiută peste tot în lume. Asta trebuie să faceţi dumneavoastră, toţi cei din Suceava, să faceţi cum fac sibienii: este festivalul nostru! Suntem mândri de festivalul nostru! Să fiţi mândri de acest festival.

A consemnat LUANA POPA