News
Insert Cultural Nr. 9 - MÜNCHAUSEN, de Dumitru Dinel Teodorescu
VERTICAL - Münchausen, de Dumitru Dinel Teodorescu
Spectacolul a fost selecționat în programul Festivalului Național de Teatru 2022.
Autor Alexa Bãcanu,
Regia Ovidiu Caiþa,
cu Mîndru Cãtãlin Ștefan.
Münchausen este poate un manual despre relativitatea adevãrului propriu, dar personal îl interiorizez ca pe un manifest pentru vitalitate. Un act de curaj pur. Nu al lui Cãtãlin Mîndru, care duce singur acest spectacol, dar care e atât de bun încât sã ducã un one-man-show de asemenea complexitate pare la el mai degrabã un act de aroganțã
decât de temeritate. Nu, vorbesc de Münchausen, cel viu și puternic din spectacol. Cel ignorat, cel strivit de mic, precum majoritatea adulților de astãzi, de ignoranța și ignorarea, dragostea și lipsa de afectivitate, atenția și dis-
prețul, dar mai ales de dezamãgirea pãrinților lor. Cel cãlit în focurile copilãriei. Cel care, spre deosebire de orice altã ființã vie contemporanã, poate face un pas înapoi și se privi pe sine și devenirea sa cu obiectivitate afectivã, dacã existã așa ceva. Cu obiectivitatea unui copil care le spune așa cum le vede, dar nu cu rãutate și nu judecând, ci înțelegând cu mintea unui adult. Münchausen din spectacolul de la Suceava nu e, pentru mine, Münchausen care încearcã o „recunoaștere a minciunilor și împãcare cu lumea”, o „confruntare a societãții care l-a batjocorit” și o „reintegrare în ea, prin confesiune sincerã”, așa cum postuleazã programul de salã. Münchausenul pe care l-am iubit eu în acest spectacol nu este un bolnav mintal care își face mea culpa, recunoaște cã minte și, prin confesiune sincerã sperã cã va fi eliberat de comisie pentru bunã purtare. Spectacolul nu este un ritual de dezvrãjire. Este
chiar opusul. Dupã Marquez, Cãtãlin Ștefan Mîndru cu Ovidiu Caița au reinventat realismul magic. Münchausen este un poet care, admițând cã mai sunt și exagerãri de dragul metaforei, ne dezvãluie un poem al devenirii. Nu al devenirii epopeice, prin și întru voința eroului, ci al omului banalizat prin voința pãrinților, superiorilor, anturajului,
într-un cuvânt al societãþii care l-a sculptat. Copil ignorat, apoi sufocat, disprețuit și niciodatã cu adevãrat iubit, tânãr dezmãțat prin vocația clasei sociale, adult dezamãgit, introspecția sa nu este o crizã sau o cerere de scuze în fața societãții care l-a ironizat. Este doar povestea sincerã a sculptãrii sub agresiunea continuã a acesteia. Este, dacã mã întrebați pe mine (bineînþeles cã nu o veți face, astfel cã mã vãd nevoit sã continui neîntrebat), un reproș discret, dar îngãduitor. Münchausen, precum un alt personaj al lui Cãtãlin Mîndru, își dã rãgazul sã punã încet lucrurile cap la cap, dar nu pentru a face pace sau a se reintegra cu societatea, ci cu simplul scop de a înțelege. În acest caz, a se înțelege. Dupã ce am vãzut acest spectacol, toate discuțiile din capul meu sunt aranjate precum scena lui Munchausen. Nu mã intimidez ușor deoarece, deși personaj central în capul meu, nu sunt niciodatã așezat
în mijlocul vocilor, precum Catalin (la mine în cap am interzis telefoanele mobile și, spre deosebire de teatru, la mine în cap aceastã regulã rãmâne sfântã), ci rãmân lateral, pe scaun de spectator. Singurul regret e cã, la mine în cap, Sebastian Rațiu nu deseneazã proiecþii în timp real. Spectacolul „Münchausen” nu pare, ci te introduce cu adevãrat într-o minte neliniștitã, care s-a sãturat sã se mintã și care, încet și sigur, pune cap la cap fãrâmele vieții așa cum a perceput-o ea. Spectacolul „Münchausen” nu pare, ci te conduce cu adevãrat în mintea ta, mai exact în cotloane ignorate conștient, dureroase pentru unii și le lumineazã discret, fãrã sã scormoneascã și fãrã sã instige. Spectacolul vorbește direct celor ajunși la o vârstã la care nu le mai e fricã sã se contemple pe ei inșiși. Sau la care sã încerce sã obiectivizeze aceastã contemplare. E vârsta aceea sensibilã la care poți ucide eul care te-a vândut mereu. Celãlalt tu, care mereu s-a vândut doar pentru a se face plãcut celorlalți și a bâjbâit înainte numai
dupã regulile altora. și, precum Münchausen care își privește alter-ego-ul sãu descurcãreț, negociator și fin cunoscãtor al junglei (vieții) fiind ucis, cu luciditatea corectã poți realiza cã acolo, în mijlocul spectatorilor, Cãtãlin
Mîndru nu-l joacã pe Münchausen, ci ne joacã pe noi. Poate de aceea ne și dã cuvântul la niște întrebãri esențiale. și trãdãm din nou, pentru cã mintea cautã nu rãspunsul tãu personal la întrebare, ci unul adecvat (care sã dea bine,
sã te facã sã pari smart, jucãuș poate, amuzant, cool, altfel, profund, intelectual ...). Deci, cine minte?
Mai mult un test al maturitãții decât comedia inspiratã din basmele pentru copii la care ne așteptam, spectacolul Münchausen cu Cãtãlin Ștefan Mîndru, în regia lui Ovidiu Caița, te primește cu cãldurã, te așeazã confortabil și
te obligã sã vezi cã Münchausen este singurul care nu (se) minte.
