News
Insert cultural Nr.12 - Crai Nou
Caragiale !
O noapte furtunoasă O noapte furtunoasă O noapte furtunoasă O noapte furtunoasă O noapte furtunoasă
Nu, nu încep acest gând aruncat în lume sub titlul „Caragiale” pentru a atrage atenția, nici pentru cã astãzi
trupa de teatru de la Suceava se întoarce de la Chișinãu, unde a jucat „Întoarcerea acasã” și „O noapte furtunoasã” la Teatrul Naþional I.L. Caragiale din Chișinãu. Încep așa pentru cã vreau sã vã laud „O noapte furtunoasã” montatã de Mãdãlin Hîncu la Suceava și aș vrea sã spun atât de multe și despre spectacol, despre atmosferã (a acestui spectacol și deopotrivã a lumii din afara sãlii de teatru, respectiv România 2022) si despre cum m-a atins ceea ce așteptam sa fie încã o comedie banalã (în cel mai bun caz), cã de obicei ... Și atunci vine: Caragiale! O incantație. Nimic altceva decât un cuvânt, incantație. Cuvânt esențial în cultura românã, care, fãrã sã trebuiascã sã citiți atâtea rânduri, ar trebui sã spunã cã uite, nu suntem mai rãi, dar nici mai buni, nu suntem lipiți pãmântului, dar nici prea
rãsãriți, suntem culți și nu prea citiți, deschiși, dar prea deschiși pentru a fi și civilizați, cinstiți, dar descurcãreți, patrioți, dar demagogi, degrabã iubitori și la fel de repede vãrsãtori. Adicã noi. Cui ii place, zice „Caragiale!” și râde cu la fel de multã poftã ca acum un secol. Ce e rãu în asta? Cine se întristeazã la comediile lui Caragiale (în caz cã nu de cât de proastã e montarea spectacolului, ci pentru cã a trecut deja un secol), capul sus și haide cã de mâine ... Sã punem osul la treabã deci. Primul pas ar fi sã vedeți spectacolul. Meritã. E o montare fidelã textului, fãrã aduceri nenecesare în contemporan, cu o scenografie care insuflã atmosfera caldã a mahalalei în care ne scãldãm și în care personajele se vor mișca organic (aplauze lui Rãzvan Bordoș). Singura abatere este inserarea Miticilor, care asigurã debutul, interludiul și finalul spectacolului, avatari ai altor texte ale lui Caragiale. Deși rolul lor este unul utilitar, spectacolul ar avea mult de suferit în lipsa lor, deoarece ei creioneazã fundalul lumii lui Caragiale, insuflând astfel bietele personaje ale nopþii furtunoase cu un potențial mai înalt decât al unor caricaturi de distrat boborul.
Potențial pe care toți actorii l-au luat în serios și profitând de context au strãlucit, nefiind doar personaje, ci reîcarnarea unor simboluri ale dramaturgiei românești. Pânã la acest spectacol nu vãzusem încã un Caragiale în care sã nu se vadã clar delimitarea între personaje principale și personaje secundare. Este uimitor cât de sus și de egal valoric se menþin toți actorii în acest spectacol.
Când intrã Veta (aplauze Clara Popadiuc) aerul în salã își schimbã textura. Nu pentru cã Jupân Dumitrache și Nae sar drepți ca la armatã, gest care prin comicul sãu nu face decât sã destindã puțin tensiunea. Ci pentru cã privirea ei suveranã când aduce celor doi tava cu mâncare mi-a oferit mie personal o explicaþie privind anduranța poporului român. Da, Clara în rolul Vetei spune totul de la prima sa intrare in scenã, numai din atitudine și privire, despre disprețul femeii fațã de mitocani (precum cei doi care se îmbatã în salon, din care unul e bãrbatu-sãu), despre cine dicteazã cui, despre cine gândește și cine ascultã. Dar își face cu demnitate datoria de soție ascultãtoare și gazdã și le aduce cina. O Veta infidelã (doar știți piesa), dar pe care nu o judeci nici o clipã, fiind cumva sentimental complici cu trãdarea ei, ca la o compensare naturalã a dreptului la fericire a unei ființe superioare întemnițate pe nedrept de cãtre o societate strâmbã.
Pe Jupân Dumitrache, lacom, limitat intelectual și emoțional, mare amator de onoruri nemeritate, cu „prințipii” multe și rãcnite și apucãturi meschine, Cãtãlin Mîndru îl poate juca fãrã sã-l diminueze, într-un mod ce scapã analizei. Nu mã întelegeți greșit, își dã palme pe pântecul gol, strigã, se agitã, se îmbatã, smulge râuri de râsete din public. El, îmbogãțitul de mahala, este tot ceea ce promite, dar totuși îl identifici mereu, inconștient, ca stãpânul casei, indiferent de ridicolul unei scene sau a alteia. Toate personajele, infuzate de talentul celor care le joacã, au viațã proprie, dar știi tot timpul cine e Jupânul. Oare o fi Veta sãraca femeie obligatã la mãritiș, sau își meritã soarta, cuceritã fiind de splendoarea masculinã îmbrãcatã în bani și prințipii? Jupân Dumitrache, prin jocul magistral al lui Cãtãlin Mîndru, iese din costumul de carton al caricaturii și devine uman. Și realizezi cât de rãspândit și perfid este acest personaj și-ți mai pui o piesã în puzzle-ul istoriei noastre ca nație.
Chiriac (aplauze Horia Butnaru), omologul Vetei, este bãrbatul român în absolut! Tânãr, frumos, puternic, loial (dar numai pânã la dragoste și bani), fãrã urmã de empatie (și totuși omenos cu Spiridon), jovial, ușor de convins la un pãhãrel, respectã strict regulile (mai puțin atunci când nu le respectã), individualist (dar de încredere), degrabã împãciuitor la necazul altuia și mânuitor de pușcã la necazul propriu. Și, o calitate nu la fel de comunã precum cele enumerate, ambițios. Ceea ce ar putea ridica un dubiu asupra dragostei lui pentru Veta, aceasta fiind cu atât mai atrãgãtoare cu cât este social superioarã lui, trofeul perfect. Ei bine, jocul lui Horia nu lasã loc acestei ipoteze și face deliciul spectacolului vãzut în cheie de comedie romanticã.
Nae Ipingescu (aplauze Alexandru Marin), jandarmul, este catalizatorul spectacolului. Beat de la început pânã la final, mai inteligent decât lasã sã se vadã, docil, ineficient și corupt, foarte versatil în a simți de unde poate fi câștigat ceva, cu o umbrã de principii totuși, de o mare fluiditate eticã, moralã și fizicã, este peste tot și nu face nimic. Devine
cu adevãrat eficient (și asta din prietenie) abia în momentul în care treaba devine serioasã și riscã sã se lase cu omor, salvându-l pe Ricã Venturiano. Alexandru Marin face în acest personaj probabil cel mai bun rol al sãu de pânã acum. Și tot la ingredientele esențiale ale acestui spectacol intrã Spiridon.
Spiridon fãcut de Delu Lucaci este cel mai bun pe care l-am vãzut vreodatã. Spiridon pe care l-am mai vãzut în alte montãri este un personaj secundar de alergat prin scenã pentru a lega momentele între ele. De obicei inegal, jucat de un actor slab care își face treaba și iese. Ei bine, din acest personaj schematic Delu Lucaci face, prin jocul sãu, un egal dramatic al lui Dumitrache, Vetei și a lui Chiriac.
Apoi vine peste noi Zița (aplauze Cristina Florea). Zița este o furtunã. Cu cât e calmul mai mare la vreun moment, cu atât va fi mai mare explozia. Nimic nu-i stã in cale. Femeie care știe ce vrea și ce nu vrea și care rezolvã. Și care, deși nu are cu adevãrat nicio decizie în puterea ei, pare cã poate manipula elementele și providența în a-și atinge
scopul. O fi personalitatea Cristinei Florea în spatele personajului? Pentru cã textul e tot cel de la premiera din 1879. Ne întoarcem cu gândul la rolul femeii în istoria poporul nostru sau ne ducem cu simbolurile în universalitate? Cum doriți. Cã așa-i la teatru. Fiecare alege ce-i place.
Și furtuna vrea june prim, așa cã Ricã Venturiano (aplauze Rãzvan Bãnuț) va smulge aplauze, chicote, râsete (și în jurul meu am auzit și oftaturi) la concurențã cu Nae. Și el, ca și Alex Marin, au avut roluri mãnușã în acest spectacol,
ceea ce ii face atât de naturali și savuroși. Deși pare mai ușor, e mai greu în cazul lor sã își facã rolurile la înãlțime, fiind mereu tentaþi sã exagereze și sã lungeascã momentele în care sala rãspunde entuziast. Ei (alãturi de Cãtãlin într-o bunã mãsurã) sunt pãzitorii liniei fine de demarcație dincolo de care atât comedia de situație cât și personajele
cad în derizoriu și burlesc. Ei bine, „O Noapte furtunoasã”, montatã de Mãdãlin Hîncu la Suceava, este o comedie puternicã, bunã, care nu alunecã în tușe groase, putând distra copios publicul fãrã sã sacrifice arta actorului.
Caragiale! Ar trebui sã fie un strigãt de raliere naționalã. Cã pe pace, cã pe rãstriște. El ne știe. Suntem de-ai lui! Jupânul anticorp al sãnãtãții noastre mentale.
Dinel Dumitru Teodorescu
“O noapte furtunoasã” de I.L. Caragiale,
regia Mãdãlin Hîncu, scenografie Rãzvan Bordoș, asistent scenografie Andreea Diana Nistor, light design Costi Baciu, graficã afiș Sebastian Rațiu, cu Cãtãlin Ștefan Mîndru, Alexandru Marin, Clara Popadiuc, Horia Andrei Butnaru, Delu Lucaci, Cristina Florea, Rãzvan Bãnuț, Diana Lazãr, Bogdan Amurãriței
