News
Moartea și formele ei - de Antonia Mihăilescu
Se întâmplă ca deseori moartea să vină peste noi în diferite forme și în mod neașteptat. Încă de la început fiecare se întreabă cum va muri, în ce fel și în ce circumstanțe. Moartea poate veni ca un blestem sau ca o binecuvântare, scăpându–ne din calvarul la care suntem supuși. Dar întrebarea vine: ne dorim oare cu adevărat să murim?
Spectacolul ,,Întoarcerea acasă” reflectă diferitele forme ale morții, lăsând spectatorul să aleagă care este cea mai lesne variantă. Și ca atare, care este cea mai demnă, cea care merită să fie pusă în față. Acesta debutează cu o serie de mișcări sistematice, asemenea gândacului lui Kafka închis în propria cameră, în propria minte. Publicul reacționează prin tăcerea atentă, rar întâlnită în teatrele românești, unde niciun telefon mobil nu luminează.
Fiecare respirație este urmată de un gong, așa cum fiecare lopată de pietriș încearcă să pună sub tăcere poveștile personajelor care au murit pentru patrie.
Este de apreciat poezia născută din doinele Cristinei Florea, doine cântate de sub pietriș. Așadar, dorința de viață încă supraviețuiește și după moarte. Așa cum și momentul actriței Delu Lucaci, un genial moment regizoral, în care își cere drepturile prin limbajul semnelor, deoarcere cei gazați nu pot vorbi pentru că au gura mutilată.
Tenisiunea din sala crește odată cu tensiunea spectacolului, fiecare cuvânt răsună de câteva ori, ajungând în sufletul spectatorilor, iar lumina albastră, rece, îngheață fără doar și poate inimile. Moartea se simte din ce în ce mai aproape, își face simțită prezența pe scaunul liber de lângă. Pe acest fundal apare monologul Clarei Popadiuc, monologul puternic și rostit din toată inima, pe fundalul unor mișcări extrase din sfera supraviețuirii.
Atmosfera devine mai detașată în momentele de rap susținute de Horia Butnaru, Răzvan Bănuț și Bogdan Amurărăției, animând sala pentru câteva minute.
Textul lui Matei Vișniec este tăios în momentele tensionate și face spectatorii să râdă atunci când trebuie, relaxând astfel sala. Un astfel de moment este atunci când Diana Lazăr, împreună cu Răzvan Bănuț și Cristina Florea încearcă să–i convingă pe generalul Cătălin Ștefan Mândru și groparul Alexandru Marin că ei sunt cei care merită un loc în față.
Monologurile curg lin și firesc, asemena unor săgeți care–și știu bine ținta. Țin moartea aproape și departe simultan, asemena unei frânghii atârnate de marginea prăpastiei, neștiind niciodată când se va rupe.
Scenografia minimalistă reflectă un spațiu vidat, asemnea unui cavou. Nici nu ar fi fost nevoie de mai mult, căci spectacolul în sine umple tot spațiul prin puterea cuvântului și mișcărilor pe care o transmite în întreaga sală.
Așadar, spectacolul ,,Întoarcerea acasă” este un spectacol puternic, un spectacol tare care dă de gândit și care face spectatorul, atunci când părăsește sala, să se bucure de fiecare moment pe care–l trăiește în libertatea vieții.
