News
Rinocerii sau sentimentul omenesc al ființei-cu-coș
de Călin Ciobotari
Există piese de teatru, nu multe la număr, care cer imperios rezolvări prin metafore vizuale. Altfel spus, nici un regizor serios nu se apucă să le monteze dacă nu are, de la bun început, o astfel de soluție pentru a le ilustra scenic esența. George Banu invoca două titluri cu valoare de exemplu: Livada de vișini și Macbeth, ambele clamând rezolvarea unui personaj de dincolo de distribuție – livada, respectiv pădurea la Shakespeare. Exact la fel stau lucrurile și în cazul Rinocerilor ionescieni. Cum reprezentăm scenic rinocerii? Îi arătăm sau îi presupunem? Îi aducem în scenă, în forma lor brută, primitiv-animală, sau, din contra, îi stilizăm și îi pomenim doar aluziv, prin semne, simboluri și, în general, printr-o stilistică a apropoului? În spațiul românesc, citabile sunt, desigur, montările lui Tompa Gabor (Sibiu, 2006), Claudiu Goga (Iași, 2011) și mult controversatul spectacol al lui Robert Wilson (Craiova, 2014), foarte diferite și abordând absurdul din multiple perspective.
Eram curios de rezolvarea pentru care optează regizorul francez Alain Timár, invitat să monteze textul în discuție la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava, regizor familiarizat cu dramaturgia lui Eugen Ionesco și conectat (conduce un teatru din Avignon) la cele mai felurite trenduri teatrale ale prezentului. Ei bine, așteptările nu mi-au fost înșelate. Fără a fi un spectacol ieșit din comun, Rinocerii de la Suceava propune o interpretare de pe pozițiile prezentului, asumându-și ca temă principală de dezbatere/ discuție Consumismul și modul în care ființa-cu-coș se îndepărtează gradual de umanitate. Spectacolul nu livrează doar un simplu mesaj, ci descrie modul foarte discret în care se petrec mutațiile din interiorul omenescului, acolo departe, sub ambalajele fericirilor noastre sordide de fiecare zi.
Prima apariție a unui personaj-rinocer contrariază: siluetă umană, deformată prin gonflare, costum dintr-un material kitschos, un fel de pânză-fâș, închisă la culoare, împingând un cărucior de cumpărături. Nimic înfricoșător, nimic angoasant, ba, din contra, o prezență aproape simpatică, fără chip, dar binevoitoare, făcându-ne semne prietenoase prin luminile calde și muzica familiară ce îi însoțesc apariția. Rinocerul, așa cum ni-l arată Timár, nu ne este fundamental diferit, ci, cumva, e în imediatul nostru, gen proxim tentant, categorie existențială care aproape că ne invită să o testăm. Dincolo de costum, un al doilea discurs despre rinocerizare este rostit scenografic, prin mișcarea graduală a două panouri ce vor ajunge să suprime spațiul de respirație a umanului. În fine, albul decorului, exploatând nesfârșita gamă de ambiguități ale dialecticii familiar-straniu, contribuie substanțial la reliefarea țesăturii de idei a unui regizor care ne vorbește în mod direct (în două sau trei rânduri actorii ni se adresează frontal). Vizual vorbind, totul se decide pe muchia de cuțit dintre o anume poeticitate (albul strehlerian) și imaginea frustă, banală prin extremă familiaritate, a cărucioarelor încărcate cu cumpărături purtate de colo-colo, ba chiar angajate în diverse secvențe coregrafice.
Zâmbetele calde ale rinocerilor, frânturile de cabaret (finalul e pe „Claire de Lune a Pempelune), eclerajul plăcut ochiului ascund, însă, o meditație amară asupra prezentului, asupra acestei forme moderne de animalizare prin consum în exces. Uneori, regizorul își trădează subtilitățile preferând explicitări groase ale mesajului (ca atunci când atenția ne este canalizată către o sticlă de Coca Cola, lăsată în mijlocul scenei, ca simbol secund pentru boala de care suferim).
Bérenger-ul lui Timár, cel ce se opune rinocerizării, nu poate fi, desigur, decât un asocial. Solitar, boem, neglijent cu sine și cu realitatea, dar iubindu-și semenii, Bérenger are un aer vag retro, bine stilizat de Răzvan Bănuț, actor sucevean aflat în mare formă, versatil și articulând cu inteligență multiplele stări de spirit ale personajului său, de la dragoste la disperare, de la spirit ludic la dramatismul scenelor de final. Bănuț începe spectacolul în secvențe de gag și îl termină ca personaj tragic, fără să falseze o singură notă pe axa aceasta de aglomerări emoționale și metamorfoze interioare. Matur, stăpân pe mijloacele sale, foarte bun și în postură de partener de scenă, se achită cu brio de această sarcină dificilă pe care i-a încredințat-o Timár.
Unul dintre cele mai frumoase și profunde momente ale spectacolului îl reprezintă dialogul cu prietenul Jean (Cătălin Ștefan Mândru), înainte ca acesta să se transforme în rinocer. E o bucurie să vezi cum prinde formă și consistență relația dintre cei doi talentați actori, cum fiecare replică poartă în sine culori și nuanțe noi, cum se dezvoltă gradual energii și tensiuni și, în general, cum …se face teatru. Foarte atenți la detalii, Cosmin Panaite și Horia Butnaru oferă un Botard și un Dudard savuroși și actuali, un fel de „corpotari” (corporatiști & bugetari în egală măsură) recognoscibili în societatea contemporană. Mai puțin definite, personajele feminine aduc mai degrabă culoare. Delu Lucaci, Cristina Florea, Clara Popadiuc și Diana Lazăr fac roluri cinstite, dar nu memorabile.
În evidentă creștere, Teatrul „Matei Vișniec” Suceava devine treptat un punct de reper al teatrului din regiunea Moldovei. Se deschide unor colaborări inspirate cu regizori în formă, joacă frecvent pe cartea tinereții, aduce titluri sonore care atrag atenția asupra sa, începe să circule cu nonșalanță prin Europa și promite tot mai mult. Începe să joace la mize mari ceea ce nu poate decât să ne bucure.
Teatrul „Matei Vișniec” Suceava – Rinocerii, de Eugène Ionesco, traducere de Vlad Zografi și Vlad Russo. Un spectacol de Alain Timár. Asistent scenografie și light design: Sebastian Rațiu. Regizor tehnic: Cătălin Rodenciuc. Distribuția: Răzvan Bănuț, Cătălin Ștefan Mândru, Delu Lucaci, Cristina Florea, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc, Diana Lazăr, Horia Butnaru. Data reprezentației vizionate: 11 ianuarie 2019.
