Teatrul, o forjă a minții - de Irina Ionescu Homoriceanu

https://revistagolan.com

 O poveste despre oameni, pasiune, eleganță

„La ce bun să mai scrii poveşti cînd fiecare cuvînt este o poveste?

Dacă fiecare cuvînt este o poveste, şi dacă fiecare întîlnire dintre două cuvinte este o poveste nouă, înseamnă că atunci cînd se întîlnesc două cuvinte se întîlnesc trei poveşti. 

Trei poveşti se întîlnesc de fiecare dată cînd se întîlnesc două cuvinte.

Trei poveşti frumoase, nespuse, noi, se întîlnesc şi se povestesc între ele cînd se întîlnesc două cuvinte. Trei poveşti care nu au nevoie de om se întîlnesc cînd se întîlnesc două cuvinte. Trei poveşti despre om, dar care nu au nevoie de om, se întîlnesc cînd se ciocnesc, cînd se ciondănesc, cînd se ciorovăiesc, cînd se sporovăiesc două cuvinte.

Cînd se izbesc unul de altul două cuvinte, împreună cu omul din ele, împreună cu poveştile despre om pe care le conţin, în absenţa omului sau în prezenţa omului, la trei poveşti dau naştere… Ba poate la patru poveşti dacă omul e vorbăreţ, ba poate la cinci poveşti dacă îl punem la socoteală şi pe cel care ascultă. 

Concluzia: cum cel care ascultă este şi el o poveste, cînd se întîlnesc două cuvinte într-o gură de om, într-un suflet de om, într-o limbă omenească, se spun în total cinci poveşti, ba poate chiar şase dacă omul care ascultă povesteşte mai departe ceea ce a ascultat.“ (Matei Vișniec)

O poveste-mi este soarele care-mi luminează fereastra zi de zi, vîntul cald de miazăzi care-mi încălzește căușul claviculei, povestea dintr-o carte, dintr-o experiență personală sau a vreunui prieten, dintr-un spectacol de teatru.

Festivalul Internațional Zilele Matei Vișniec, Suceava 2024, și-a lăsat cortina. În spatele ei au rămas sute de povești ale tehnicienilor de scenă, actorilor și regizorilor, a miilor de spectatori care au umplut pînă la saturație sălile teatrului, a Casei de Cultură, cea de la Uzina de Apă, de la Auditorium Joseph Schmidt a Universității sucevene, de la fosta sală de bal a gării Burdujeni. Spații clasice și neconvenționale. Pe lîngă spectacolele festivalului au fost conferințe cu zvîc și teme mișto, cu umor și sîmbure de posibile viitoare povești, vicepreședinta UNITER, Aura Corbeanu a găsit calea vie, neprăfuită de a vorbi despre managementul teatral, criticul Oltița Cîntec care m-a cîștigat iremediabil cu o îmbrățișare din aia adevărată, nu de conveniență, chiar la sosirea ei, deși era prima dată cînd ne vedeam la ochi, a vorbit despre primele actrițe de-a lungul timpului, despre echilibrul necesar în feminism, despre adecvarea sau intransigența de a avea femei în rolurile importante din lumea artelor spectacolului. Și conferințele ținute de criticul teatral Călin Ciobotari, care are un talent de a găsi tonul potrivit, glumele potrivite pentru a te prinde în mrejele dialogului teatral. Muzica nu a lipsit din festival, Tibor Cari și CT Project Passengers, a creat atmosfera potrivită pentru a mă ridica să dansez chiar și atunci cînd nimeni n-o făcea, apoi Just strings by Urma, cu Mani Gutău și Oigăn într-o formă de zile mari. Povești muzicale. Așa cum zicea Nat King Cole – „cînd mă așez la pian începe povestirea, sînt un interpret de povești”.

Cîntă-ți cîntecul, dansează-ți dansul, spune-ți povestea

Puștii din trupa de actori a liceului Ștefan cel Mare, bine inițiați, struniți, ghidonați de actorul Cătălin Mîndru, și-au spus povestea pasiunii lor pentru teatru, pentru dans, au dat tonul la un after party spontan, au fost o parte dintre voluntarii cu zîmbetul mereu la ei, cu ochi arzători, cu cea mai voioasă atitudine de care-mi voi aminti mereu cînd vine vorba de voluntariat. Ei sînt unul dintre cele mai bune exemple că tinerii vin la teatru din dorința și pasiunea lor, nu aduși cu arcanul. 

Poveste fu și „Strofa de cafea”, inițiată de actorul Răzvan Bănuț și Light of Ink, care împreună cu o trupă de tinere poete, s-au plimbat printre noi și ne-au făcut să ne bem cafeaua dimineții cu poeme cu vînă. 

“smoke 16

mi-au zis că NU c’est NOT fini

c’est NOT fini

viața ta în viața mea se încheie

ecoul în scoarțele mele

cerebrale

ce n’est PAS fini” (Antonia Ilie, Infrasonor)

Trei povești, trei actrițe, trei țări, trei confesiuni puternice. „Trei. Tres. Tria”. O producție Replika București. Evita Papaspyrou (Grecia), Mihaela Rădescu (România), Elsa Valentim (Portugalia) își caută în suflet și aduc poveștile de viață (școală, iubiri, dezamăgiri, dictatură) rescrise de Mihaela Michailov și Radu Apostol cu candoare și forță. Am putea crede că poveștile lor nu au nimic comun, țările din care vin actrițele nu au trăit aceleași povești, dictatura, de stînga sau de dreapta, a făcut aceleași ravagii, a distrus destine, a pus greutăți cît roata carului pe umerii oamenilor. E un spectacol cu găselnițe regizoral-vizuale care m-a ținut lipită de scaun, cuvintele grecești, cîntecul Evitei m-a emoționat de nu am știut unde sînt, vorba vălurită a Elsei m-a purtat prin lume, nu eram în sala de teatru, iar vibrația Mihaelei Rădescu mi-a încins urechile de drag. Nu apucasem să-l văd la București, dar iată de ce am decis la începutul anului ăsta că nu voi mai aștepta spectacolele să vină la mine, mă voi duce eu către ele, indiferent unde se vor juca. Replika e bine că fu Suceava. O formă de diplomație culturală. 

„Teatrul și poezia sînt cele care i-au ajutat pe oameni să trăiască și să continue” (Vanessa Redgrave)

Și mai adaug eu că mai există muzica și dansul pe lîngă teatru și poezie. „Lysistrata, dragostea mea“, un spectacol care închide ca într-un cerc un festival, un spectacol în care recunoști stilul dramaturgului Matei Vișniec, o poveste despre bine și rău, despre viață și oameni, despre stereotipiile masculin-feminin. Care e frontiera dintre bine și rău, cum trăiesc în aceeași viață de om, e necesar răul pentru ca binele să poată exista? Ce facem cu ceea ce e instinct, energie, virilitate în natura noastră? Foarte bună muzica, îmi cîntă și acum în cap acordurile din startul spectacolului, coregrafia, muzica live și trupa de actori a Teatrului din Iași aduc o imagine a lumii dintotdeauna și a lumii în care trăim, cutremură conștiința, e o oglindă a timpului și a societății pe care am construit-o, a ceea ce se face în numele binelui și a răului, a formelor șirete prin care răul se afișează, în afara și înăuntrul nostru, a somnului conștiinței și a pasivității, a manipulării. A alienării. Pentru că este despre ceea ce suntem și ceea ce facem. „Ce tragedie, ce nebunie! Ce tragedie, ce orbire!”

O poveste am spus, o poveste am trăit, o poveste va urma. 

„Iubesc să ascult stelele noaptea. E ca și cum ai asculta cinci sute de milioane de mici clopoței.“ (Micul Prinț)

de

Irina Ionescu Homoriceanu