Zile teatrale bucovinene, de Claudiu Groza (Revista Tribuna)

https://revistatribuna.ro/

Din ce în ce mai amplu și mai efervescent, catalizând o energie artistică și socială pozitivă în Bucovina, Festivalul Internațional Zilele Teatrului „Matei Vișniec” a reunit și anul ăsta la Suceava o mulțime de evenimente, de la spec-
tacole teatrale la concerte, expoziții, conferințe sau lansări de carte. Un mare festival comunitar, care a și adunat în sălile de spectacol mii de oameni. Am văzut, din cauza timpului, doar câteva din multele spectacole din program, dar înainte de a le comenta succint aș puncta din evenimentele conexe inedita expoziție Văz-duh a lui Marian Zidaru, o tentativă de hermeneutică metafizică, dacă se poate spune așa, concertul lui Cári Tibor de la Cetatea Sucevei (de care am auzit ca de un moment aparte al festivalului) sau expoziția-atelier de bijuterii a lui Andrei Stoica – chiar și numai evocate, ele denotă diversitatea festivalului bucovinean, organizat de Teatrul Municipal
„Matei Vișniec”. Programul a debutat cu o premieră (națională) a teatrului-gazdă, pe un text cu titlu incitant și provocator: Cum l-am îngropat pe Stalin, de Artur Solomonov, în regia lui Theodor-Cristian Popescu.
Spectacolul are o atmosferă cumva anxioasă, foarte în ton cu subiectul său, un spectacol cu tentă demitizantă despre Stalin, cenzurat și de noile autorități. Regizorul a încercat – și a și reușit, pe partea sa de lectură – să redea absurdul și angoasa unui univers încă marcat de reflexele concentraționare, de mitologia unui trecut intangibil la chestionări, de toate poncifele spaimei și terorii cotidiene. Textul lui Solomonov, însă, are o construcție derutantă (l-am cerut pentru lectură, ca să mă lămuresc). În primul rând, nu e delimitată clar limita dintre planurile acțiunii. Fiind vorba de o structură de „teatru în teatru”, riscul confuziei planurilor este destul de mare. Or, dramaturgului îi scapă frâiele încă de la început, granița dintre personajele „civile” și cele istorice fiind laxă și impietând astfel asupra acurateții intrigii. Senzația asta domină de altfel întreaga curgere a piesei, care provoacă spectatorului oboseala de a încerca să refacă mental logica registrelor dramaturgice. Sunt convins că și echipa de creație a avut câteva semne de întrebare despre limpezimea poveștii, dar actorii au făcut față cu brio provocării, jucând în cea mai mare parte cu aplomb, cuvenita „schizofrenie” scenică și chiar mici detalii savuroase de interpretare (Cosmin Panaite în rolul lui Stalin, Delu Lucaci în cel al lui Beria sau Cătălin Ștefan Mîndru în Lenin – au mai jucat Clara Popadiuc, Diana Lazăr, Cristina Florea, Horia Andrei Butnaru, Răzvan Bănuț, Iulian Burciu, Alexandru Marin, Bogdan Amurăriței și Johannes Raimund Onesciuc la pian). Scenografia Ralucăi Alexandrescu reproduce inspirat și ușor parodic faimoasa dacha a lui Stalin (spațiu poate nu destul utilizat în spectacol), iar muzica lui Ovidiu Iloc se dovedește, ca de obicei, un amestec de experiment sonor și melodicitate.
Cum l-am îngropat pe Stalin face parte din seria de producții ambițioase și curajoase a dinamicului teatru sucevean, care cultivă și limbajul teatral off-mainstream.
L-am regăsit pe regizorul georgian Andro Enukidze cu un spectacol montat la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani: Iubesc! Iubesc! Te iubesc! de Avtandil Varsimașvili, o comedie dramatică cu inflexiuni etno, foarte atrăgătoare, simplă și emoționantă în construcția ei dramaturgică și edificarea scenică. Un spectacol fără mari pretenții decât să atingă sufletele spectatorilor, o poveste de dragoste dintr-un sat georgian în timpul războiului ruso-georgian din 2008, cu acel amestec de flirt juvenil pasionat, presiunea tradiției comunității rurale și orizontul amenințător al războiului.
Enukidze a realizat un spectacol muzical, cu mult umor dar nu lipsit de un acut palpit emoțional, insistând pe elementele care definesc mentalitățile și contextul istorico-social, dar într-un registru foarte accesibil și agreabil, fluent și fluid pentru receptare. Un spectacol construit ingenios și simplu, cu un decor sugestiv de sat montan, cu planimetrie subtil etajată (Vera Kipiani). Efectul este atrăgător în ansamblu, și cu ajutorul jocului scenic onest al echipei actoricești (Oana-Maria Tudoran, Răzvan Amitroaei, Marius Rogojinschi, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunză, Lenuș Moraru, Gina Patrașcu-Zamfirache, Sorin Ciofu, Ioan Crețescu, Al. Dobynciuc, Dana Bucătaru,
Irina Mititelu, Volin Costin). Am profitat să revăd la Suceava Cine l-a ucis pe tata?, un spectacol remarcabil pe care-l văzusem deja la sediu, la Teatrul Metropolis. Noua vizionare a montării lui Andrei Măjeri după romanul lui Édouard
Louis (dramatizat de Mihaela Michailov), mi-a confirmat și întărit senzațiile și gândurile inițiale: avem de-a face cu un spectacol excepțional prin lectura regizorală, joc actoricesc și spațiu scenic, viciat însă de un tezism neconform în plan literar. Evident, asta nu dezechilibrează valoarea producției, cât derutează niște impulsuri semantice și un anume orizont de receptare al spectatorului. Pentru că Andrei Măjeri edifică cu o acuitate magistrală a lecturii și o implicare empatică impresionantă un spectacol care te face, ca spectator, nu doar martor, ci și partizan, frate, confident al naratorului poveștii, un băiat ce-și rememorează copilăria atipică, sensibilă până la durere, într-un spațiu social și un orizont istoric abraziv, prea puțin dispus la nuanțe și neiertător cu „marginalii”. O copilărie de cartier mun
citoresc, în care se cultivă machismul și orice puseu de sensibilitate, de vulnerabilitate e pedepsit ca neconform cu lupta pentru supraviețuire, cu imuabila dualitate tradițională a sexelor. O poveste emoționantă, acută, în care mulți privitori se pot oglindi în mai mare sau mai mică măsură, căci e o istorie comună multor clase sociale defavorizate din toată Europa. Măjeri conduce impecabil intriga, o nuanțează subtil sau manifest, rotunjește fiecare moment
dându-i o profunzime uneori explozivă, alternează scenele extroverte, turbionare, tensionale, cu altele poematice, hieratice aproape, tămăduitoare uneori, într-un discurs scenic alert, gimnastic, energetic și energic, dar nu precipitat, ci dimpotrivă, greu de semnificații adesea doar sugerate. O echipă splendidă de actori ce combină prezența fizică, anduranța sportivă, cu finețea umbrelor interioare, redă povestea lui Louis: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard
Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu. Fiecare interpretează mai multe partituri, ipostaziindu-se natural, șarjat când e cazul, în personajele pe care le joacă, apoi revenind la starea inițială.
E un amestec de hârjoneală și traumă, de abuz și îndurerată supunere în jocul acesta ce surprinde o lume
întreagă. Remarcabil spațiul de joc (Adrian Balcău) ce imaginează o sală de sport (exact idealul macho, nu?,
al forței masculine, al individului-mașinărie de supraviețuire), cu spaliere, inele, saltele, aparate de gimnastică. Un ring vital, dacă vrem, în care e musai să fii, măcar o dată, câștigător ca să-ți meriți locul în lume. Coregrafia Andreei Gavriliu conturează universul belicos dar și contrapunctele grațioase ale acestuia, iar sound-designul lui Adrian Piciorea reproduce, la fel, cele două registre, într-un melanj sonor cuceritor. Stridența de care pomeneam – justificată, să spunem, în ordinea sociologică a discursului literar – apare în diatriba social-politică a autorului, păstrată ca atare și în spectacol. Ideologic, ca om de stânga, rezonez cu ea, dar artistic vorbind, nu face decât să
destructureze, prin brutalitatea tezei, un ansamblu de semne și senzații mai subtile pe care spectatorul le va
fi deja înmagazinat sufletește și rațional. E apodictică și pleacă de la premisa că privitorul e cam troglodit, deci trebuie avertizat pedagogic. O gafă narativă, după opinia mea. Dincolo însă de această buclă auctorială, spectacolul de la Metropolis e o lecție de viață, de privire deschisă spre sine și spre lume, de ideal ce merită urmărit, de luptă, până la urmă, dar o altfel de luptă, cu altfel de demoni. Un spectacol antologic și de ținut minte!
În fine, am apreciat în festivalul sucevean și spectacolele trupelor de liceeni animate de actorii Teatrului „Matei Vișniec”. Jucate cu o prospețime și o dedicare admirabile, cu aplomb și ritm, cele două producții au dat seama de o generație care știe să sesizeze rizibilul realității, care a exersat – măcar indirect – traume existențiale și care are un notabil simț al poeziei (o altfel de poezie decât o știm din manuale de școală, însă).
Dacă ăla e cu aia, aia a lui cu cine-o fi? de Mimi Brănescu (Asociația Fălticeni Cultural, direcția de scenă Alexandru Marin) s-a remarcat prin tempoul foarte alert al jocului și buna punctare a dimensiunii grotești, „negre”, a intrigii de thriller amoros. Protagoniști: Martha Costandache, Antonia Tocănel, Elisa Nechifor, Rareș Gînju, Eduard Filip.
Mai amplu și elaborat, cu o intrigă post-dramatică și poetică, excelent asumată de interpreți, a fost Fiecare cu spațiul său, după Teona Fărmatu (Trupa de teatru Pi a Colegiului Național „Ștefan cel Mare”, regia Cătălin Ștefan Mîndru). Un spectacol care sondează, într-o manieră ce combină ingenios maturitatea juvenilă forțată cu nevoia irepresibilă de afecțiune, fracturile social-familiale ale tranziției care desparte copiii de părinți. Un spectacol jucat cu un firesc emoționant, cu o naturalețe și un calm al reprezentației cu totul de apreciat. Protagoniști merituoși: Laura Nestor, Iustina Manolache, Iulia Hrițac, Fabian Stanciuc, Dimitrie Ieremie, Larisa Babalean, Bianca Rotaru Ieremie,
Simona Elena Roibu, Matei Rusu, Paula Maria Bolescu, Răzvan Cîmpan, Ștefan Leonard Semeniuc, Denis Andrian, Șerban Constantin Ionașcu.