Alexandru Chiciu despre spectacolul "Livada" adaptare după A.P. Cehov, regia Slava Sambriș, Teatrul Municipal "Matei Vișniec" Suceava

Totul este de vânzare. Obiecte de care ne leagă amintiri, obiecte care ne devin inutile sau...pe care nu ni le mai permitem. Da. Nu ni le mai permitem. Oare ni le-am permis cu adevărat?

 Avem viața în mâini. Totul este al nostru. Pare că nimic nu se poate întâmpla. "M-am născut aici, mama mea a locuit aici, tatăl meu, bunicul meu... Iubesc această casă, nu-mi pot imagina viața fără livada de vișini". Nu. Nu ne putem imagina că totul se poate...pierde...se poate vinde.

Cum ne-am pierdut? Cum s-au acumulat pierderile? Cum ne-am jucat cu viața?

Suntem ceea ce suntem, nu ceea ce ne imaginăm c-am fi. Ne înconjurăm de lucruri care credem că ne definesc, dar acestea nu ne transformă din ceea ce suntem în ceea ce credem noi că suntem sau în ceea ce noi vrem să părem.

Risipim ceea ce avem. Și se întâmplă asta pentru că fie ne jucăm de-a viața, fie ne trăim clipa de acum ("o viață avem, nu?"), fie ne rispim și totul devine...praf.

Suntem neatenți la lucrurile cu adevărat importante din viața noastră. Și suntem urmăriți de soartă. Iar dacă soarta ne este potrivnică, o considerăm blestem, și punem pe seama ei (niciodată pe măsura noastră nesăbuită de a fi) ceea ce plătim. Sau pierdem.

Totul are un preț. Totul se joacă pe bani. Banii sunt pe jos, amestecați cu țărâna deșertăciunii pe care călcăm. Uneori, facem scamatorii, "aranjăm" să ne iasă. Și "șmecherim" viața, asta credem că facem. Credem. Doar credem.

Vai, cât suntem de "fericiți" în aparență ! "Ce proști sunt deștepții lumii". Vai, ce ieftini sunt cei aparent scumpi. Și ce săraci sunt cei ce par a avea bani. Cât nimic au cei ce au livezi și case, mese întinse și chermeze din vanitate. "Cu energia pe care ați risipit-o, umblând după bani, de-a lungul vieții, ați fi putut răsturna pământul.”

O lume se destramă. Se vinde. Totul se vinde cândva. Peste tot se va așeza, la un moment dat, o imensă folie gri. Totul va fi cândva "sold out".

Dincolo de noi, observându-ne și "filmându-ne" chipurile (ce deformați suntem, de fapt, priviți "de dincolo" !), stau cei pe care i-am pierdut și a căror prezență încă o avem alături. Dar noi îi vedem, oare?

Există speranță? Este totul pierdut? "Noi, mamă, împreună vom citi cărţi... Nu-i aşa? vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, minunată..." Pare a fi speranță, așa-i ? Toți ies, toți ieșim din scenă. O lume dispare. O alta promite. Peste ambele lumi, la un semn de "dincolo", lumina se stinge, iar data de 24 februarie 2022 rămâne ca un avertisment…

Zdrobitoare sunt mesajele spectacolului. Domnul Slava Sambriș lasă fiecare spectator să înțeleagă în cheie proprie. Nimic, nicio sursă anterioară de ghidare. Doar mențiunea “adaptare după A. P. Cehov”, și atât. Fiecare privitor va regăsi în sine, în ecourile din interiorul său, explicațiile celor văzute și auzite pe scenă.

Am încercat să fiu atent la semne, simboluri, detalii de costume (inclusiv culoarea hainelor are semnificație, spre exemplu personajul "Trofimov" comunică și prin culoarea hainelor pe care le poartă, roșii, evident!). Am încercat să fiu atent la detaliile de lumină și video design. Am încercat să fur replici adaptate după textul de bază. Spectacolul este o provocare pentru minte, este un puzzle superb, este o încântare pentru iubitorii de detalii.

Ei bine...da. Știu. Mai am un singur lucru de povestit. Știu.

Doamnele Clara Popadiuc (rol "Varia"), Cristina Florea (rol "Ranevskaya"), Diana Lazăr (rol "Ania"), Delu Lucaci (rol "Duniașa"), Maria Teișanu (rol "Charlotta") ;

Domnii Emil Coșeru (actor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, rol "Firs"), Alexandru Marin (rol "Lopahin"), Răzvan Bănuț (rol "Gaev"), Iulian Burciu (rol "Trofimov"), Horia Andrei Butnaru (rol "Semionov Pișcik"), Cosmin Panaite (rol "Epihodov"), Bogdan Amurăriței (rol "Iașa") ;

încântătorul Mihai Ciobanu (figurație).

Este cel mai greu "capitol" al celor patru postări legate de acest spectacol. Este, după foarte mult timp, când nu găsesc cuvinte. Oamenii aceștia nu sunt actori. Nu, nu. Nu sunt nici reali. Nu pot fi atât de buni și..doar oameni. Nu pot fi atât de perfecți. Nu pot duce arta atât de sus.

Nu, nu există cuvinte pentru a exprima câtă muncă s-a văzut în fiecare performanță a fiecăruia dintre cei din scenă. Câtă concentrare au avut acești oameni. Cât de exact s-au mișcat în scenă, de parcă liniile de mișcare erau trasate fizic, nu imaginar. Nu au ezitat. Nu a existat o frântură de bâlbă. Nu a fost nicio mișcare în plus.

Rostiți-le numele. Apoi...shhhh. Liniște. După evocarea domniilor-lor, liniște. Nu poate urma nimic. Nici o altă postare, nici un alt cuvânt, nici măcar tradiționalul "bravo" de final de spectacol. Ar fi prea banal. Prea puțin. Așa cum puține au fost minutele în șir de aplauze de la final. Priviți-i doar în imaginile postate mai jos. În fața perfecțiunii, orice alt cuvânt...asemenea ultimei scene din spectacol...se pulverizează.

Atât.

PS. De la data premierei, au trecut și entuziasm și uimire. Așadar, la calm, spun așa: Spectacolul "Livada" a devenit din 18 mai 2023 (alături de un alt spectacol pe care niciodată nu îl voi scoate din suflet) cea mai bună reprezentație de teatru pe care eu am văzut-o vreodată.