Nouvelles
ANTI - MÜNCHAUSEN de Claudiu Groza
Amuzant, emoționant, provocator prin poveste și interacțiuni, surprinzător prin ingeniozitate tehnologică și cuceritor prin jocul de scenă.
Ambițioasa strategie repertorială a Teatrului „Matei Vișniec” din Suceava continuă și după dispariția dintre noi a regretatei Carmen Veronica Steiciuc. Astfel că programul de spectacole conține mereu producții-surpriză, originale, inovative, nonconformiste și cu priză la public: ingredientele care asigură dintotdeauna evoluția teatrului.
Münchausen de Alexa Băcanu, în regia lui Ovidiu Caița și interpretarea lui Cătălin Ștefan Mîndru – cu premiera la sfârșit de martie 2022 – este un asemenea spectacol. Amuzant, emoționant, provocator prin poveste și interacțiuni, surprinzător prin ingeniozitate tehnologică și cuceritor prin jocul de scenă.
O abordare inedită ni se propune încă din compoziția dramaturgică: nu avem de-a face cu o dramatizare a clasicei povești a lui Raspe, cum ar sugera titlul, ci cu o re-cadrare a sa (cum potrivești și fixezi cadrul unei fotografii înainte de-a o face). Cu un fler auctorial admirabil pentru conturarea intrigii și o filiație rafinată a unor teme canonice din literatură, Alexa Băcanu a scris un text care răstoarnă perspectiva: Münchausen nu e un simplu mitoman patologic, care minte cum respiră; „invențiile” sale sunt de fapt un substitut de tratament, care să-l ajute să treacă prin viață în pofida traumei declanșate de un tată dominator, care-i induce de mic fiului său o funciară neîncredere în sine. Subtextul intrigii duce direct la faimoasa Scrisoare către tata a lui Kafka, dar converge și cu definiția medicală a sindromului Münchausen, care e declanșat, se presupune, de abuzuri emoționale din copilărie.
Textul are o developare care ni-l transformă pe erou dintr-un personaj antipatic, întrucât enervant de mincinos, într-un om cu aspirații, dureri și frământări interioare, care încearcă mereu să-și depășească rana sufletească. Cătălin Ștefan Mîndru a redat, în evoluția sa scenică, o gamă remarcabilă de ipostaze münchausiene, de la „poza” mitomaniacă la dialogul poznaș cu spectatorii, pe care-i provoacă să-i „gireze” sau amendeze afirmațiile, dar și la confesiunea de frustă onestitate, care nu poate să nu te atingă emoțional, mai ales printr-un punct de inflexiune interactiv foarte interesant de menționat, pentru că face din spectatori niște „mărturisitori” la rândul lor. Or asta creează o comunitate, deja…
Dar performanța lui Mîndru n-a fost doar de finețe și versatilitate actoricească – prin regia lui Ovidiu Caița, de spectaculoasă inteligență și articulare interdisciplinară, i-aș spune, actorul și-a depășit cu mult „fișa postului”. De-a lungul reprezentației el a fost și operator video, și monteur, și inginer de sunet – iar astea nu erau doar părți ale rolului, ci stricte responsabilități tehnice. Adică, actorul n-a „jucat” pe operatorul video, ci a filmat, cu o cameră de mână și cu una fixă, imagini pe care apoi le-a decupat, le-a montat și le-a proiectat pe ecranele din scenă, în timp ce-și spunea, totodată, povestea. Parcurs tehnic ce n-a exclus fluența intrigii, cursivitatea poveștii. Capacitatea asta „schizoidă”, cum am definit-o ad-hoc, sub imperiul surprizei, face din rolul lui Cătălin Ștefan Mîndru o partitură actoricească extraordinară, de ținut minte prin complexitatea și anduranța sa (vorbim totuși de un one-man show, în care n-ai după cine să te ascunzi ca să-ți tragi sufletul).
Evident că artizanul, eminența cenușie a acestei montări inedite este regizorul Ovidiu Caița, cel care a imaginat minuțios acest mixaj uluitor de text, joc de scenă și „dezmăț” tehnologic ce potențează vizual în mod spectaculos povestea. El a avut alături o echipă de tehnicieni formidabili, pe care cred că i-ar râvni orice creator de artă, o echipă implicată fizic în realizarea și derularea spectacolului, de la Sebastian Rațiu, autorul scenografiei (utilitară) și graficii live (practic, toate imaginile de fundal, grafice sau cromatice, realiste ori abstracte, sunt create pe loc, cu ajutorul unei tablete), la Mihai Nistor, cel care a coordonat video-designul – adică tot ce ținea de imaginile proiectate, înregistrări, mixaje, decupaj de imagine, transferul din camerele de scenă și supravegherea coerenței video, și la sound-designerul Nelu Zlei, cu sarcină la fel de dificilă și migăloasă. Toți trei sunt oameni din echipa teatrului sucevean! E meritul lui Ovidiu Caița de a fi configurat această echipă redutabilă, de a o fi armonizat și de a fi creat, împreună, un spectacol atât de frumos și de uluitor vizual.
Pentru că asta este Münchausen: pe de o parte o poveste amuzantă și emoționată, care te impresionează sufletește; pe de altă parte o performanță tehnologică ce te surprinde. În ansamblu: un spectacol plăcut, cald, fermecător, care te implică și, peste toate, are factorul ăla wow cu care te captivează. E unul dintre cele mai cuminți și iconoclaste spectacole pe care le-am văzut în ultimii ani (vă las să decriptați voi paradoxul, văzând montarea).
