Cînd morții își cer dreptul la neuitare

https://www.observatorcultural.ro

„Vae victis” – „Vai de cei învinși”, spune o veche expresie latinească, atribuită generalului Brennus, la cucerirea Romei. Istoria umanității cuprinde mai multe perioade de conflict decît de pace. În acest aspect, nu doar că nu am învățat nimic din greșelile trecutului, ba le ducem cu grație la culmi nemaivăzute. Am ajuns să creăm inteligență artificială, să explorăm teritorii nebănuite, să ne depășim limitele constant și, în același timp, să fim propriii creatori ai surselor de distrugere totală și ireversibilă. În privința războiului, am învățat să ne perfecționăm uneltele, resursele, strategiile, precum și formele de dezumanizare. În război, nu știu dacă se poate vorbi cu adevărat despre victorie. În orice caz, cred că orice așa-zis cîștig nu este decît o victorie à la Pirus. În urma unei conflagrații, rămîn în urmă traume vindecabile pe parcurs de generații. Și o enormă suferință, care ar fi putut fi evitată. Ideea că nu există victorie într-un război este explorată de Botond Nagy, în spectacolul Întoarcerea acasă (Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava), după piesa din 2004 a lui Matei Vișniec, Le retour à la maison, producție selectată în cadrul Festivalului Național de Teatru de anul acesta. Un spectacol cutremurător, care te bîntuie mult timp după ce îl vezi. Eleganță, sobrietate, poezie și emoție – un soi de recviem pentru toți cei învinși, adică pentru întreaga umanitate. 

Textul lui Matei Vișniec este ca o rană deschisă. Sînt sonorități de o frumusețe și un sublim dureroase, care se resimt visceral în versiunea scenică a lui Botond Nagy. Finețea textului, mlădierea muzicală a cuvintelor ce devin ca o lamă cu două tăișuri sînt valorificate în spectacol pe aceeași linie a transmiterii subtile, simple și, în același timp, de impact, a ororii războiului. Nu există nici o scenă de violență vizuală. Totul este conținut de text și de jocul actorilor; de mișcarea ritmică, orînduită, cuminte, a soldatului care și după moarte își păstrează rolul (coregrafia este semnată de George Pop); de muzica gravă, sfîșietoare, dramatică (Claudiu Urse); de un light design (Cristian Niculescu) care potențează simbolistica dualității viață-moarte. 

Cadența dialogului este ca un pumnal înfipt în stomac la fiecare nouă pledoarie pentru stabilirea ierarhiei morților. Căci Întoarcerea acasă ar putea fi considerată o poveste despre tribunalul morților. Un tribunal în care reprezentanți ai fiecărui regiment ies în față pe rînd și își susțin cauza. Ce le mai rămîne morților în afară de o imagine frumoasă în inimile celor care au supraviețuit? Pentru asta merită să mai lupte încă puțin. Să demonstreze fiecare că merită să fie în fruntea convoiului la întoarcerea acasă. Pentru a nu fi uitați. 

Sîntem la finalul războiului. Nu știm care, cît a durat, cine au fost părțile combatante și unde s-a desfășurat. Nici nu contează. Întoarcerea acasă este o poveste despre Război – la fel de nemilos, de crud și de absurd, de la începuturile timpului și pînă acum, în orice colț al pămîntului ar fi avut loc. (Excelentă soluția regizorală de a face trimiterea la recentul război din Ucraina printr-un contrapunct la structura generală a construcției poveștii, închipuindu-i pe Lenin, Stalin și Troțki în formația de hip-hop The Proletars, pe versuri de o ironie acidă.)

Ne aflăm într-un spațiu ca un limb – între viață și moarte. Scenografia semnată de Andreea Săndulescu ne plasează într-o atmosferă ca de cavou: pereți negri, pe lateral și în spate, în interiorul cărora morții își spun povestea. Deasupra se află groparul (Alexandru Marin), care, din cînd în cînd, mai aruncă o lopată de pămînt peste sufletele celor care caută, cumva, o restituire a dreptății. „Ce-a fost a fost și s-a terminat, ne întoarcem acasă. Hai, aranjați-vă și voi puțin, să pară că aveți fețe de duminică. De astăzi s-a dat iertare. Nu mai sînt învinși și învingători, de astăzi sîntem în sărbătoare”, le spune Generalul morților, pe un ton rece, cinic. De altfel, abordarea lui față de morți este, pe tot parcursul spectacolului, una de un cinism înfiorător. Îi ascultă impasiv, nepăsător, lipsit de orice empatie reală. Deciziile sale sînt luate doar urmînd logica păstrării unei imagini cît mai bune la întoarcerea acasă: „Bagi în față decorații”, îi spune groparului. „Un detașament întreg de decorați întregi, să fie frumoși, să avem față cînd intrăm. Apoi gradații, apoi detașamentul de orbi, gazații, că aștia sînt în general întregi.” Tema centrală a monologurilor și a discuțiilor între General și soldații morți are la bază ideea de victorie. Generalul este întrebat dacă au cîștigat, dar se pare că aspectul acesta nu mai contează. „De astăzi, nu mai întreabă nimeni nimic. Nu mai e loc decît de adevăr și întrebările sînt minciuni.” Nici în moarte se pare că nu există libertate de exprimare. Și în moarte există ierarhie, chiar și în lumea acestor suflete despre care se spune că au primit lumină. Unii poartă cu ei chiar și în mormînt neîmplinirile din viață sau măcar dorința de a ști că sacrificiul lor nu a fost în zadar. „S-a dat pacea, s-a dat iertarea, s-a dat odihna. Cum mai puteți crede în victorie, cînd totul în jur este lumină?”, întreabă nedumerit Generalul. Dar vocea morților este, de fapt, vocea care cere restabilirea adevărului și necesitatea de a nu uita. Căci această uniformizare – toți au primit lumină și de acum înainte să nu ne mai amintim ce a fost – are drept corolar o amnezie foarte periculoasă. Acel tip de amnezie care duce apoi la repetarea aceluiași tipar. 

Inițial, morții cer să vină comisia de numărare, pentru că așteaptă de trei zile în ploaie. Inamicul are deja morții numărați, spun ei. Cum de patria lor a trimis comisia de numărare? Să ne taie patria unghiile și părul, cer morții patriei. Altfel, riscă să fie numărați de cîini. Încep apoi doleanțele fiecăruia. Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci și Clara Popadiuc dau voce diferitelor categorii de soldați care își cer dreptul de a nu fi uitați. 

Reprezentantul decoraților spune că ei, decorații, nu vor să se întoarcă pe jos, să le dea patria camioane. Să se întoarcă pe jos dezertorii și trădătorii, la fel și fricoșii. Cei care au murit de glonte în inimă susțin că ei ar trebui să deschidă defilarea, pentru că ei, cam o sută, sînt cei rămași întregi: „Nimic nu e mai frumos decît un soldat mort pe cîmpul de luptă împușcat drept în inimă. Sîntem elita morților. Toți ne invidiază. Cîți n-ar fi vrut să moară ca noi, cu cîte un glonte curat și simplu înfipt în inimă.” Gazații au o singură dorință: să vină comisia sanitară să le închidă gurile. „Nouă nu ne plouă în gură. E de datoria celor vii să ne închidă gurile.” Inspirată alegerea de a reda acest monolog prin limbajul semnelor, cu voce înregistrată în off. 

Mai sînt și dispăruții, o divizie întreagă, de cinci mii de oameni Ei vor doar să fie trecuți pe lista morților, să aibă și ei cadavru. Nu i-ar deranja să închidă ei coloana funerară. Cineva tot trebuie să fie la urmă, spun ei. Cinismul Generalului marchează în această scenă încă o treaptă: el îi ceartă, le spune că nu își dau seama ce șansă au de a fi dispăruți, practic sînt pe jumătate vii, iar familia lor încă poate spera. Încep apoi executații pentru înaltă trădare să concureze cu dezertorii, cu care nu doresc să se amestece. Măcar ei au trădat pentru că au crezut în ceva, susțin aceștia. Există o dispută și între cei care au crezut în victorie, cei care au crezut inițial și cei care doar s-au prefăcut. Discursul celor care se ascundeau sub cadavre accentuează și mai mult coșmarul războiului, creionînd o lume în care disperarea ajunge atît de mare, încît faci inimaginabilul pentru a te salva. Și uneori nu reușești să mai găsești nici măcar un cadavru sub care să te ascunzi, pentru că sub toate există deja un soldat viu, care caută adăpost. 

Ca în cercurile Infernului lui Dante, coborîm tot mai adînc în oroarea războiului. Îi descoperim acolo pe torționari, cei denumiți aproape poetic „cei care au dat lecții de disciplină”. Și-au dat lecții de disciplină inclusiv între ei, îndreptate împotriva celor care nu mai credeau în necesitatea reeducării. Sînt cei care le-au dat cu ură și cei care nu le-au dat cu ură. Iar unii nu au dat cu ură, ci pentru că le-a plăcut. „Patria m-a născut, patria m-a crescut, patria mi-a cerut să dau cu ură, în pămîntul patriei am intrat.” Nu e destul să crezi în victorie, ci să crezi într-un mod disciplinat, chiar și viața trebuie să ți-o dai într-un mod disciplinat, susțin unii, care consideră că cel care luptă nedisciplinat pentru victorie e mai periculos decît cel care se preface că luptă pentru victorie. 

Rătăciți printre aceste categorii, dăm și de amnezicii care nu mai știu nici dacă au luptat pentru victorie, ei nu știu ce înseamnă victorie, patrie, nici măcar iertarea. Nu știu de ce au murit sau cine i-a împușcat în ceafă. Mai sînt și cei pentru care moartea a fost un sărut tandru și le-a provocat erecție, morții care au refuzat iertarea, morții care încă se ascund. Și să nu le uităm nici pe cele care au fost violate, care acum, după moarte, nu mai au nimic de spus, retrăind și aici momentele înfiorătoare, în strigătele neajutorate, fragmentate, ce se risipesc în neant. 

Pămîntul aruncat peste morți devine, în final, nisipul fin și catifelat de pe o plajă, în sunetul liniștitor al valurilor. Morții au acum bănuți pe ochi, pare că, în sfîrșit, sînt pregătiți să treacă rîul Styx și să își găsească odihna, pe acordurile unei doine de leagăn. Întoarcerea acasă este cel mai poetic, tulburător și emoționant manifest anti-război și anti-uitare.