Nouvelles
Insert Cultural Nr. 13 - Crai Nou
Patru premiere, câteva zeci bune de reprezentații, luni pline de repetiții, zeci de deplasãri, câteva premii, un festival al nostru, un Craciun, un Paște. Între timp am împlinit șapte ani. Așa ne-a trecut anul în care ni s-a zdruncinat lumea. Am rãmas la joacã, în vreme ce Carmen a dispãrut așa cum în copilãrie, în faþa blocului, seara, tot scãdeam la numãrãtoare unul câte unul, atunci când vreun pãrinte ne chema acasã. Noi am rãmas în jocul început de ea. Oricum, cred cã a plecat când a obosit. Sigur a fost istovitor sã fii și om și zânã și poezie. Sã fii Carmen. Acum are tot timpul din (altã) lume sã fie tihnã și bucurie. Mie așa mi se așazã în piept când o chem în gânduri.
Și așa o pãstrez și pe ea în joc. E cea mai plinã și frumoasã absențã pe care o trãiesc!
Delu Lucaci
„Important este sã veniți sãnãtși”. Ultimele cuvinte pe care mi le-a scris Carmen. Ultimele cuvinte pe care i le-am scris eu au fost urãri de La mulți ani, de ziua ei, pe 25 octombrie 2021. Paradoxalã situație. Cum paradoxalã este și absența ei devenitã. Prezențã de un an de zile. Vreau sã cred cã e prezentã în fluturașul care ocupã un loc în
primul rând la fiecare spectacol; în fiecare muscã pe care o vedem într-o încãpere în care de altfel nu ar avea ce sã caute; în vântul, lumina puternicã sau fulgii de zãpadã care apar din senin de fiecare datã când îi vizitãm mormântul. A trecut un an și pentru mine ea e încã aici. Cel puțin pentru mine. Așa cã - La mulți ani din nou, Carmen. La mulți ani întru veșnicie. Promitem sã ne întoarcem sãnãtoși acasã de oriunde am pleca. Acest Acasã care e Teatrul cãruia tu i-ai dat aripi sã zboare.
Clara Popadiuc
Mã trezesc destul de brusc. Mã mir cã îmi amintesc ce am uitat de ieri de la premierã pânã azi. Capul îmi vâjâie, dar știu cã ieri, de dimineațã, am ajuns la teatru, am intrat în birou și m-am lovit de un zâmbet silențios. Mã strofocam sã îl aud, dar nu voia sã facã gãlãgie. Eram agitat, dar mã prinde de mânã și îmi spune sã fumez mai puțin, asta în timp ce îmi face un truc cu bricheta pe care l-am vãzut de N ori, dar pe care tot nu-l știu. Ies din birou împãcat și pregãtit. Din capul holului sunt amenințat cu o ruladã, deși ea nu mãnâncã. Râd și mã întorc, dar a dispãrut. Ajung la spectacol. Ca un șoptit, aud baftã. Am trac, așa cã blufez și dau all in. Oriunde mã uit de pe scenã o vãd în mijlocul sãlii, la intrare, de unde privește fiecare partidã. Noi în luminã și ea în umbrã. Echilibru. Scãpãm de calvar și
suntem ghidați cu un imens felicitãri reținut înspre recunostința ei de care ea nu se atinge. Ea nu mãnâncã, nu bea, nu fumeazã, dar face trucul cu bricheta. Iar? Ciudat. Mã simt în siguranțã. Eh, și de-aici e nebuloasa.... Suntem cu toții? Nu suntem? Bisericuțe sau credinșa? Mã spãl pe ochi și fug la teatru. Birou nu, hol nu, bricheta... Așa cã mã duc în salã, nepregãtit total, mã plasez în fața fluturelui cu intenþia sã blufez. Îi șoptesc reținut: Drum bun, Carmen!
Rãzvan Bãnuț
Așa, și?
Turnãm puțin spirit în cãușul palmei
Și bem și bem și bem și bem
Și beau și beau și beau
Și ne spãlãm fețele þinând ochii închiși
Ca sã nu fie nimic risipit din puþinul spirit
Și bem
Horia Andrei Butnaru
Carmen a fost cea care mi-a oferit șansa de a porni împreunã în aceastã cãlãtorie minunatã a Teatrului „Matei Vișniec” Suceava. Îi sunt profund recunoscãtor pentru tot ce a fãcut pentru noi, pentru cã a reușit sã formeze și consolideze întreaga echipã a teatrului, pentru cã fost alãturi de fiecare dintre noi, pentru cã a fost dedicatã întru
totul acestui teatru, pentru cã a crezut în noi și pentru cã ne-a iubit. Carmen va rãmâne pentru totdeauna în sufletul nostru și amintirea ei va rãmâne pentru totdeauna vie prin tot ce vom realiza mai departe. (știm foarte bine cã e cu noi în salã la fiecare reprezentație).
Mîndru Cãtãlin Ștefan
Știu ce face ea, Carmen, acum în altã dimensiune cosmicã. Ea convinge probabil pe cineva cã trebuie creat un teatru și un festival deasupra norilor... Cînd Carmen Veronica Steiciuc a fost numitã în postul de manager al teatrului nou creat la Suceava, ceva profund s-a modificat în ființa ei... Își asuma o mare responsabilitate și știa cã toatã lumea aștepta de la ea reușita. Festivalul imaginat de noi înainte de crearea teatrului fusese de fapt un fel de
cadou oferit publicului sucevean și bucovinean, și implicase un stress mai redus: aduceam numai spectacole foarte
bune și, în plus, ele erau oferite gratuit publicului. Crearea unui teatru profesionist însemna însã cu totul altceva, și deseori, cînd vorbeam la telefon cu Carmen îi simțeam angoasele, neliniștea, îndoielile. Uneori începea convorbirea cu fraza: „Am o veste bunã și una proastã, cu ce sã încep”? Dupã cîteva minute de conversaþie descopeream însã cã „veștile proaste” erau de fapt mici probleme organizatorice cãrora Carmen le atribuia o dimensiune cosmicã...
Cu o meteorologie sufleteascã schimbãtoare, cu momente de panicã și altele de extaz, cu multã muncã și enormã dragoste fațã de noua instituție creatã la Suceava, Carmen a reușit sã-i punã piatra de temelie, atît din punct de vedere uman cît și cultural. Energiile ei rãmîn sedimentate acolo, în începuturile acestui teatru care îmi poartã
numele, și îi sunt recunoscãtor cã s-a dãruit trup și suflet acestui ideal, de creare a unui teatru de artã la Suceava.
Îi promitem cã vom continua sã-i pãstrãm un loc liber la spectacolele teatrului din Suceava și cã nu-i vom uita rolul pe care l-a avut în viața culturalã a Sucevei și a Bucovinei. În aceastã lume grãbitã și plinã de ambiții mercantile și egoiste, meritã sã citim din cînd în cînd și poemele lui Carmen și sã ne amintim cã știa sã alunge norii...
Matei Vișniec
Ai plecat de aproape un an. Dar ai rãmas. Ai rãmas prin tot ce ai construit, prin tot ce ai sãdit, prin tot ce ai spus, scris, insuflat. Nu pot vorbi de tine la trecut, continui sã vorbesc cu tine, cu spiritul tãu, cu energia, cu lumina pe care ai lãsat-o aprinsã în toți cei care te-au cunoscut și te-au iubit, fiecare în felul lui. Continui sã te descopãr în imagini care-mi revin în minte, în emoții pe care le-am trãit împreunã, în cuvânt, fie în poezie sau mesaje personale (unele dintre ele adevãrate poeme). N-am uitat cã într-o noapte, demult mi-ai promis o supã de stele. Am cãutat mesajul și l-am gãsit. Șoaptele tale au rãmas în mine. Zilele astea ți-am auzit râsul. Atât de viu. Râsul nu-ți era șoaptã. Am fost la bibliotecã și am împrumutat volumele tale de poezie. Le am acasã, dar am vrut sã le țin în mânã și pe cele rãsfoite de mai mulți. Ca un fel de ritual. Te-am vãzut într-un fluture alb care s-a așezat pe trepte la iețire.Te-am auzit în foșnetul frunzelor de toamnã. Ai râs. Am luat râsut tãu cu mine. L-am împletit cu poemele tale. „Îmbrãțișarea ta locuiește încã în mine” am citit când am deschis la întâmplare un volum. Te visez în culori pastelate. Te visez des.
Ultima oarã te-am visat sâmbãtã. Se fãcea cã ne-am vãzut pe holurile unui teatru, într-un turneu. Aveai o jachetã bleu ciel și-ți stãtea tare bine. Ți-am spus-o. Ai zâmbit ștrengãrește cum fãceai adesea când ți se fãcea un compliment. Ne-am strâns în brațe, tare și cu dor, cum fãceam de câte ori ne vedeam, dar parcã mai tare și cu mai
mult dor. Ținându-te în brațe am simțit în haina ta, pe spate, o deschizãturã. Am râs și ți-am zis sã o dai jos sã o coasem. M-ai mângâiat pe fațã, ai zâmbit și mi-ai șoptit: Nu, nu, pe acolo iese o aripã. Te-ai întors sã pleci. Mi-ai întins un pachet de Kent. Știi tu pentru cine, mi-ai spus. Și mi-ai mai dat ceva - un mesaj pentru ei. N-am apucat sã-l
transmit. O fac acum. Aveți grijă de voi!
Luana Popa
