Insert Cultural nr. 26 - Crai Nou

Luana Popa a scris despre spectacolul coregrafic AZILUL, adaptare după „Azilul de noapte” de Maxim Gorki. Regie și coregrafie: Alice Veliche

Imagine. Atmosferă. Un ticăit. Ritmat şi absolut. Necrutăţor. Ca umbra ştreangului care se leagănă pe peretele coşcovit a unui bloc de locuinţe. Ferestre stinse. Se aprind pe rând. Câte o singurătate în fiecare. O privire înăuntru sau afară, un profil, o ţigară, un ritual mecanicizat sau un moment de întrebare, dar în fiecare pulsează dureros singurătatea. Fiecare are o poveste. O singură fereastră are gratii. În spatele ei o femeie dreaptă, imobilă, pare că şi-a acceptat destinul. Inchiderea, definitivul, sfârşitul. Demnitatea şi răceala unei sentinţe. Tăcerea este accentuată de ritmul de diapazon şi redefineşte ritmul respiraţiei. Fluturii de noapte par a fi singurele fiinţe vii care îşi continuă neobosit drumul, martori tăcuţi ai liniştii nocturne şi materializări simbolice ale zbaterii interioare.

Un personaj. Un destin. O dungă de lumină brăzdează scena. Înaintarea anevoioasă şi nesigură pe o cale deja desenată. Corpul pare că ştie, pare că nu mai are resurse să se împotrivească. Cade. Se ridică. Priveşte. Înaintează. Şi de la capăt, dar direcţia e una singură.

Există un loc. Un spital unde lucururile se pot rezolva, unde trupurile otrăvite se pot vindeca. Există un loc. Există un pic de speranţă.

O întoarcere în sine, o călătorie în ungherele cele mai întunecate ale interiorului uman, printre amintiri, frici, eşecuri, încercând o ordonare a trăirilor spre regăsirea identităţii. Să-ţi pierzi numele. Să-l rosteşti. Să nu-l regăseşti ca fiind al tău. Să nu fii identificat cu propriul nume. Un exerciţiu sumbru de empatie. Cum e să exişti suspendat, nedefinit, fără etichetă, într-o lume în care etichetele primează. Cine eşti dacă ţi se ia numele? În spatele a ce te mai poţi ascunde? Cum relaţionezi? Şi totuşi, el e singurul care are nume, inversând situaţia din text. Martorul anonim căruia i se refuză demnitatea unui nume devine personajul central care, uneori, reduce personajele la simple păpuşi în jocul imaginaţiei sale. Răzvan Bănuţ ne introduce în lumea personajului său când abrupt, lăsându-ne să întrevedem abisul deznădejdei, când anxios în lupta cu amintirea, când ludic, când cu speranţă.

Personajele îşi păstrează singurătatea şi în interacţiuni, subliniind izolarea socială, mentală şi fizică. Suntem singuri în suferinţă. Suferinţa ne claustrează şi ne transformă. Un vârtej emoţional desenat în mişcare, prin tensiuni şi ritmicităţi, prin repetiţii gestuale şi inflexiuni a căror dinamică construiesc o întreagă dimensiune dramatică. Cristina Florea (această Kvaşina nenumită) plămădeşte un aluat, aluatul ancestral de care depinde însăşi soarta ei. Durerile şi visele, speranţa şi disperarea, rugile spuse şi nespuse, şi însăşi tăcerea lui Dumnezeu le frământă în aluatul care devine promisiune şi joc, amăgire şi speranţă spulberată. Corpul ei trăieşte truda, necazul, nevoia de supravieţuire.

Corpul ei nu-şi permite să-şi trăiască epuizarea, şi ascunde şi transformă orice pornire de tandreţe în cinism şi cruzime. Corpul ei a interiorizat toată frământarea aluatului, fierbinţeala colţunaşilor rămânând doar iluzia căldurii interioare, ideea de bine şi alinare, doar o altă speranţă neîmplinită.

Delu Lucaci (Ana) se luptă cu lanţurile morţii. Zbatere şi agonie. Singurătate şi ură. Resemnare şi abandon. Sentiment şi trăire, senzaţie şi emoţie redate printr-o expresivitate lucidă şi pătrunzătoare a mişcării. Taie fără milă în straturile protectoare care ascund spectatorul în căldura propriilor iluzii, lăsând la vedere pulsaţia dureroasă a singurului adevăr absolut. Moartea se trăieşte în singurătate.

Singurătatea se face scut în jurul fiecărui personaj. Doar impulsurile cărnii şi iluzia iubirii face ca trupurile să caute apropierea, conexiunea, doar pentru a fi despărţite cu violenţa apropierii şi azvârlite înapoi în întunericul şi disperarea singurătăţii. Trio-ul Clara Popadiuc (Vassilisa), Horia Andrei Butnaru (Vaska), Diana Lazăr (Natașa) ilustrează această dinamică. Suişurile şi coborâşurile iluziei şi deziluziei, a determinării urmăririi scopului, savoarea puterii şi abuzul ca formă de exercitare a puterii, abandandonul şi blestemul se înlănţuie pasionant, cu sălbăticie, nelăsând timp pentru analiza raţională a gestului.

Scenografia şi proiecţia video se completează organic în construcţia atmosferei şi a spectacolului, dând o altfel de viaţă personajelor. Personajele apar şi dispar apoi înghiţite într-o altă dimensiune a imaginarului. Par fragmente de vis ce-şi fac apariţia expulzate dintr-un ungher tenebros al minţii, şi-şi trăiesc mai mult sau mai puţin voluntar destinul. Aduse de nicăieri şi retrimise în neant, personajele metaforă desfăşoară un dans simbolic al vieţii şi morţii dirijat de mâna destinului implacabil, un dans întrebare nemiloasă despre cine suntem.

În Azilul de noapte a lui Maxim Gorki nu există speranţă, nu există bine, totul este înghiţit de răutatea, micimea şi sălbăticia umană în lupta pentru supravieţuire. În Azilul lui Alice Veliche am identificat o lumină, plăpândă (care nu ţine doar de estetica şi arta spectacolului în ansamblul său), care vine din perspectiva abordării: dacă dezumanizarea poate fi considerată boală, poate umanitatea va găsi o cură. Rămâne o speranţă. Există un loc…

Teatrul Municipal Matei Vişniec Suceava – AZILUL, adaptare după „Azilul de noapte” de Maxim Gorki. Regie și coregrafie: Alice Veliche. Video design: Andrei Cozlac. Scenografie și grafică afiș: Sebastian Rațiu. Asistent regie: Antonia Mihăilescu. Distribuția: Răzvan Bănuț, Cristina Florea, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Horia Andrei Butnaru, Clara Popadiuc, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriței