Insert de festival (4)

  Galerie de photos

Spații neconvenționale

Dacă în Insert în festival (2) vă băteam la cap să mergeți la conferințe, că acelea sunt/pot fi the real deal când vorbim de munca cu neuronii și că acestea îi pot scutura în mod foarte plăcut sau gâdila agreabil, ei bine, nu pot să nu pun accent pe încă un tip de eveniment, altul decât teatrul, care este foarte important în plusvaloarea unui Festival de teatru.

Dacă noi cei îndrăgostiți de teatru ne tot justificăm această preferință spunând că teatrul este/ar trebui să fie/se dorește a fi o artă totală, care să nu se piardă în tradiții puriste și să înglobeze toate sau din toate celelalte arte, atunci, pe filonul acestei idei, putem gândi un Festival ca un spectacol total care trebuie sa înglobeze și reflexii ale altor arte, pentru o variație cât mai mare a formelor estetice și de exprimare. Astfel, în teatru avem text, avem poezie, avem manifestarea acestora prin actor, avem idee, mesaj, scop, slujite prin cuvânt. Apoi avem scena, avem scenografia, lume concretă reprezentată cât mai fidel sau doar sugerată. Înglobăm în teatru de la arhitectură până la artă plastică contemporană sau modernă și cu ajutorul lor îmbrăcăm estetic mesajul. Actorul prin corporalitate vie, scenografia prin corporalitate plastică. Apoi avem univers sonor care poate face să vibreze corzile sufletului mai profund decât imaginea. În acest sens, nu râdeți superior pe seama celor surprinși cu ochii închiși la teatru. Majoritatea într-adevar dorm, dar unii doar își augmentează emoția uneori, concentrând momente ale spectacolului exclusiv pe canalul sonor. Și apoi avem vizualul. Fotografie, pictură, grafică, instalații vizuale, texturi, proiecții suport, video cinematic, video live sau video virtual. Ca să nu mai vorbim de cei care desenează sau șoptesc numai din lumini, magicienii consolelor. Ce artă nu își găsește locul în teatru?

Ei bine, prin extrapolare, un festival teatral ar trebui, mai mult chiar decât un festival de artă plastică, să încerce să se adreseze sufletului comunității așa cum spectacolul se adresează sufletului spectatorului, prin înglobarea cât mai multor forme de agregare a comunității. Astfel, în afară de spectacolele de teatru pe care abia le așteptăm cu toții, spuneam că, pentru progres mental și calitativ conștient, țintit, înțeles ca demers aplicat profesionist, părerile și experiențele unor oameni inteligenți, povestite în formate de discuții și conferințe, sunt chiar mai importante pentru publicul larg decât pentru cei apropiați breslei. Adică cei de la TED cum pot? Sau cei de la FILIT?

Apoi, subiectul de astăzi, ar fi parteneriatul cu comunitatea. În sensul în care festivalul de teatru trebuie neapărat să mai și iasă din sălile de teatru și să agațe lumea care în mod normal nu vine la teatru. Să mai vină și muntele la Mahomed. Cu expoziții stradale, cu spectacole stradale, statui vivante, instalații și marionete uriașe, foc, pucioasă, circ contemporan și clovni dacă trebuie. Dar, deși multe nasuri se vor rida, eu cred cu tărie că, pentru a fi relevante, festivalurile și teatrul în general trebuie să aibă public. Ori acesta se atrage cu încetul, se seduce și abia apoi, când a intrat din proprie voință în relație, se negociază. Forma artelor spectacolului nu ar trebui să conteze, ci doar calitatea lor, singur reper de nenegociat.

Toată liniştea din lume

Liniştea. Ce cuvânt uşor. Ce cuvânt eliberator. Câtă însemnătate ascunde în el. Tăcere. Calm. Tihnă. Bucurie. Odihnă. Pace. Dar toată, toată liniştea din lume… Uşurătatea cuvântului devine o greutate colosală, de nesuportat, o greutate care ţi se aşază pe piept, în piept, o greutate de nemişcat, de neîndurat. Liniştea care nu e bucurie atunci când aştepţi zece ani să auzi cuvântul mama din gura copilului tău. Liniştea care se aşterne peste toate răspunsurile atunci când cauţi soluţii nu este tihnă. Liniştea de care te-ai legat cu lanţuri pentru a-ţi proteja copilul nu este calm. Liniştea care răzbate din privirile celor care judecă nu e pace. E tensiune. E chin. E trudă. E oboseală. E frică şi revoltă. E uitare de sine şi de ceilalţi dragi. E singurătate. E urlet mut. Fiecare clipă de senin e instrument de tortură, pentru că nu face decât să-ţi aprindă speranţa, pentru ca apoi să ţi-o smulgă cu cruzime de torţionar.

Şi nu e poveste. E viaţă. Viaţa unor oameni pe care nu-i vedem, nu-i auzim. Alungăm gândurile rele, triste, cu mâna, ca pe muşte. Ne ascundem în spatele ecranelor luminoase sau a oricăror instrumente moderne de amorţire a fiinţei.

TOATĂ LINIȘTEA DIN LUME zdruncină toată liniştea din tine, te aruncă pentru foarte scurt timp în lumea aia în care liniştea nu mai e linişte ci supliciu, şi te face să vezi, să simţi, să gândeşti, să redevii om. Cercetare. Cazuri reale. Soluţii găsite doar în ficţiune. Unde sunt îngerii păzitori? Unde este Dumnezeu? Probabil că privesc neputincioşi, în linişte. Poate că nu pot interveni decât prin oameni, şi oamenii se ascund. Unii în tăcere. Alţii în zgomotul propriilor vieţi. Unii aşteptând miracole. Alţii…

Text: Mihaela Michailov & Radu Apostol. Regia: Radu Apostol. Light design: Radu Apostol. Muzica & spațiul sonor: Alex Bălă. Scenografia: Gabi Albu. Video: Elena Găgeanu. Mişcarea scenică: Paul Dunca. Distribuția: Katia Pascariu

Spații neconvenționale

(Urmare din pagina 1)

Pentru revărsarea artei peste comunitate cel mai facil este prin arta stradala. Dar, mai subtilă și mai de impact, este arta în spațiile neconvenționale. Te duci la Sinagogă în Suceava, îl găsești pe Matei Vișniec cu Alain Timar, Clara Popadiuc și Răzvan Bănuț posedați de mici texte dramaturgice, pe chitară. Profan, sacru, cine știe? Dar e emoție pură pe care nu o uiți. Intri astăzi în Sinagoga din Rădăuți și pe lângă Matei, Alain, Clara și Răzvan a venit și un pianist. Nu, că e ceva dincolo de înțelegere! Te duci de Înălțare la biserică, îl găsești pe Constantin Chiriac posedat de poezie. Te duci la Ordinul arhitecților să iei un aviz pe proiect și te trezești spectator la un spectacol jucat în rezervor. Dacă nu intri, să nu faci zgomot, auzi țipete din curte. Te apropii precaut de clădirea din curte, unde se va amenaja o sală studio pentru teatru și plonjezi într-o Revoluție. Nu cea din ‘89, una atemporală și eternă, instalația video a lui Mihai Nistor. La Suceava e jazz pe pian, la Rădăuți e teatru lectură pe pian. Treci prin giratoriul de la teatru și niște ciudățenii galbene îți spun că arta nu trebuie să deranjeze, dar e ok dacă o face. Încetinesc șoferii să citeasca despre artă. Păi nu e altceva?

Neașteptatul este rețeta sigură pentru memorabil. Ori arta desfășurată în spațiile neconvenționale este neașteptat programat. Rețetă sigură. Comunitatea trebuie învățată și odată ce va descoperi gustul emoțiilor puternice va veni singură în sălile convenționale. Așa cum, pe partea cealaltă, invitații festivalurilor trebuie seduși la rândul lor, pentru a-și dori să revină și, mai ales, pentru a duce vorba despre cât de tare le-a plăcut. Ori, pentru ca aceasta să se întâmple, ar fi util să le fi plăcut cu adevărat. Dacă strategia organizatorului, ineditul spațiului sau a formulei și, primordial, calitatea evenimentelor se îmbină fericit, atunci festivalul se va rotunji, ca și prestigiul său, pe toate planurile pe care e dator să le urmarească – prestigiul calității artistice și profesionale, prestigiul față de propriul public, pentru propagarea în comunitate și creșterea coeziunii acesteia în jurul artei și prestigiul față de invitați, motorul propagării externe a acestui prestigiu.

Dincolo de bife însă, cu entuziasm Inainteeee! Până duminică mai sunt spectacole, lansări, ateliere. Matei Vișniec va fi astăzi la Rădăuți, la Sinagogă, la orele 17.30, pentru că refuză să înțeleagă că Rădăuți nu este centrul lumii. Și nu uitați, duminică la ora 21.00, în giratoriul de la Teatru, e cu foc. Că tot vorbim de spații și forme neconvenționale.

Dinel Dumitru Teodorescu

Revoluție

Ce părere aveți de instalația video a lui Mihai Nistor? Păi cum nu ați văzut-o? Haideți, nu-mi mai povestiți ce ocupați sunteți. Că de astea tot aud. Mergeți cât mai este! Fără scuze, că ne-am săturat. Dacă era ofertă la supermarket vă învoiați o oră de la serviciu. Zât! Să nu aud!

Încolonarea și mișcarea! Numai scuze și iar scuze. Așa nu facem revoluție! Rămânem în bula noastră mică și ne felicităm unii pe alții pentru toate nimicurile.

Am vrut să spun ca instalația audio-vizuală a lui Mihai Nistor este o superbă reflecție asupra mecanismelor istoriei. Stai. Dacă va iau așa, iarăși vă pierd. Nu e despre istorie. Asta e interpretarea mea. Și e scurt. Și e foarte amuzant. Și e foarte puternică.

Și e foarte bine făcută, cu ajutorul actorilor noștri de la TMMVS, care și-au împrumutat vocile și patosul Revoluției! Și e pornită de la un text de Matei Vișniec. Și e o narațiune așa de frumoasă despre societate. Sau despre artă, unde sunt, ca în toate revoluțiile, așa de mulți entuziaști și atât de puțini practicanți. Sau despre manipulare? Sau despre comunism? Sau despre oameni? Hai mergeți și vedeți și-mi spuneți. Că nici eu nu mai știu! Experiența sonoră se trăiește atât de intens că îți împrăștie și amestecă toate gândurile în cap. E cu adrenalină ca la concertele rock și cu claritate și simplitate estetică de fanatic al vizualului.

La Uzina de Apă în curte, Sâmbătă între 15.00 și 18.00. O hală goală cu un video-proiector, cum intri pe dreapta. Proiecție în loop. Precum istoria. Dar e scurtă, nu vă speriați. La fel de scurtă ca entuziasmul revoluțiilor.

Dinel Dumitru Teodorescu