Nouvelles
Insert în festival (3) - Asociația „Un Concept Luna”
https://www.unconceptluna.ro
Mamă
Modulul de spectacole lectură al FITS este unul dintre cele mai interesante module ale conceptului festivalului, modul intrat în parteneriat și cu Teatrul Național Radiofonic. În acest modul se montează spectacole lectură pe texte dramaturgice de autori contemporani, texte care sunt strânse într-o Antologie editată anual, o resursă inestimabilă de prospețime pentru industria teatrală.
Ei bine, acum 2 ani, unul dintre spectacolele lectură era pe textul Mamă de Marta Barceló. În Habitus, pivnița-librărie emblematică pentru centrul Sibiului și FITS, publicul doritor (acest modul este cu intrare liberă, în limita locurilor disponibile) era invitat să se așeze pe scaune aflate de o parte și de alta a unei mese cu două scaune. La masă, față în față, Cendana Trifan și Diana Văcaru-Lazăr au plonjat în aventura în două pe care o propune textul.
O femeie puternică, care își administrează propria firmă, stăpână absolută a propriului destin, copil abandonat de mamă unui tată dependent de droguri, care a învățat că viața este dezamăgire, joc de putere, negociere, tranzacție continuă, este atrasă de un anunț care promite să îi furnizeze ceea ce ea știe, dar refuză să accepte, că îi trebuie cel mai mult. O femeie la vârsta a doua, caldă, vulnerabilă, singură, și-ar dori să trăiască puţin și ea, măcar acum, spre amurg, dar nu are posibilitățile materiale să o facă.
Poli opuși, parteneri neverosimili în oscilația lor nebună în jurul nucleului ce îi ține tiranic captivi, singurătatea. Partenere în cel mai bizar contract posibil, cele două femei se descoperă încet-încet una pe cealaltă și mai ales pe sine și, prin ele, strat cu strat, ți se revelează esențe fine ale umanului.
Când s-a finalizat spectacolul lectură am aplaudat îndelung în picioare (noi fiind din secta lui Aplauzorro), în rafale organizate, pentru a da ocazia și celuilalt să își recompună și cosmetizeze fața. Da, noi bărbații am lăcrimat cu demnitate, în timp ce doamnele lăcrimau cu sensibilitate. Când am ieșit în soarele Sibiului am simțit cumva că omul mai e posibil.
Anul următor (anul trecut), Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu a prezentat spectacolul Mamă, de Marta Barceló, în traducerea Luminiței Voina-Răuț, regia Marianei Cămărășan (care montase și spectacolul lectură), cu asistente de regie Sanda Anastasof și Corina Predescu, sceografia Dragoș Buhagiar, cu aceleași minunate Diana Văcaru-Lazăr și Cendana Trifan. În 24 Mai, ora 20.00, Sala TMMVS, aveți o ocazie nesperată de a contempla fațete contemporane ale eternului uman. Chiar așa, suntem frumoși, puternici, conectați, talentați, de succes, prosperi, eficienți. Dar își amintește cineva cum e să fii fericit ca un copil? Acela ar fi primul pas în a descoperi ce lipsește.
Dinel Dumitru Teodorescu
Tata
„Grijania ei de vreme”
Spectacolul Tata în regia lui Slava Sambriş este unul dintre spectacolele a cărui prezenţă în festivalul de la Suceava îmi produce o reală bucurie.
O poveste aparent simplă şi uşor recognoscibilă. Personaje uşor de identificat care ne vorbesc despre lucruri pe care le ştim, le-am trăit. Pare că îi şi recunoaştem ca pe unii pe care măcar în copilărie, în vacanţă la bunici, i-am ascultat depănându-şi viaţa ca şi cum ar fi trăit-o atunci sub ochii noştri. Personaje extrem de vii, a căror trăsături profund umane vorbesc despre om, în cele mai adânci şi profunde simţiri ale sale. Umorul se întâlneşte cu drama, lacrima cu râsul spontan pe care nu ţi-l poţi reprima chiar dacă, raţional, situaţia nu ţi-ar permite un astfel de gest. Intri în lumea şi viaţa lor. Trăieşti cu fiecare, nefiindu-ţi cu putinţă să-i desconsideri nici pe cei ale căror replici sau acţiuni îţi contrazic propriile valori. Pentru că e atât de fină lucrătura, pentru că îi pune în lumină şi ajungi să-i înţelegi.
Tata este un spectacol despre oameni şi destinele lor, despre modul în care le este afectată viaţa de istorie. Pentru că şi istoria tot din oameni şi de oameni este făcută. Tot din împliniri şi neîmpliniri, din suferinţe şi haz de necaz, tot din suflete rănite, tot din decizii luate sau întârziate este făcută. „Grijania ei de vreme” îmi răsună în minte atunci când pare că lumea şi-a ieşit cu totul din minţi, când lucrurile par că nu-şi mai găsesc drumul spre normalitate. Vremurile sunt schimbătoare, istoria se repetă, dar sufletul omului?
TATA, de Dumitru Matcovschi. Un spectacol al Teatrului Republican „Luceafărul” Chișinău, Republica Moldova. Echipa de producție:Regia: Slava Sambriș. Scenografia: Adrian Suruceanu. Costume: Stela Verebceanu. Video mapping: Cristian Oloi. Sound Design: Via Dacă. Distribuţia: Lisandru – Victor Triboi, Ioana – Dorina Tătaru, Valentin – Gheorghe Tabarcea, Valeria – Irina Vacarciuc, Eleonora – Iraida Bobescu, Aristid – Ion Jitari, Olia – Vitalia Grigoriu, Nică – Oleg Lungu, Imanuil – Ion Liulica, Ileana – Eleonora Dolghii, Fimca – Cătălin Lungu, Margareta – Inga Petica, Costel – Ion Prisacara, Nuntaș – Oleg Macovei, Nuntaș – Ecaterina Dănuță
DISPARIŢII
Un decor minimalist. O fereastră mare. O masă. Scaune. Culori calde, nuanţe alunecând discret din alb prin cremuri lăptoase sau bejuri cafenii. Un univers vizual care pare o fotografie sepia de familie în care personajele se desprind rând pe rând redesenând istorii ale personajelor cu căldura evocării familiare a poveştilor trăite, povestite, auzite şi reauzite. Un refugiu în memorie, unde până şi cele mai dramatice întâmplări îşi păstrează culoarea caldă pentru că sunt acolo oamenii cu căldura şi iubirile lor. Frica, dezamăgirile, frica, moartea îşi ascund intensitatea într-un spaţiu şi timp care există doar în memorie. Iarna, Kathi şi un umor fin, deştept leagă tablourile memoriei. Un du-te vino care ordonează călătoria în timp din 1989-1990, în 1944 -1945 şi înapoi în 2006-2007.
Povestea unei familii, trei generaţii care au traversat istoria şi au încercat să supravieţuiască presiunii zdrobitoare a totalitarismului, a războiului. Contextul istoric şi modul în care acesta desenează traiectoria destinelor sunt subtil şi delicat puse în valoare prin absenţa obiectelor şi construirea atmosferei din mişcare, relaţii şi situaţii: invadarea spaţiului intim al căminului (frica de microfoane, constanta observaţie, maşina neagră), lipsurile, penuria şi restrângerea drepturilor, dominarea spaţiului de fereastra uriaşă care este în acelaşi timp închidere şi deschidere (pericolul este şi afară şi înăuntru, prin fereastră vezi şi eşti văzut în acelaşi timp, dar dincolo de fereastră este şi spaţiul călătoriei în speranţă, în visare, în eliberare, şi înapoi în amintire.
Dispariţii este un spectacol plin de candoare şi de luciditate. Nu ascunde şi nu mistifică, nu încarcă artificial şi sentimental nici povestea, nici personajele, ci le dă o viaţă reală (chiar şi celor morţi sau nenăscuţi) în care umorul şi dramatismul merg mână în mână. O lecţie de istorie care-ţi rămâne, pe care o poţi înţelege, simţi, chiar mirosi. Ce miros are speranţa? Durerea? Dispariţia?
„Se spune că morții rămân atâta timp pe pământ cât cineva se mai gândește la ei.”
DISPARIȚII, de Elise Wilk. Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe. Echipa de producție: Regia: Cristian Ban, Scenografia: Irina Chirilă, Animaţii: Ördög Gyárfás Ágota. Distribuţia: Costi Apostol, Sebastian Marina, Anca Pitaru, Elena Popa, Mădălina Mușat, Iulian Trăistaru
Cuvinte rătăcite
Cuvintele nu sunt oare sclavii scriitorilor? Toţi le proslăvesc prin conferinţe, dar, lăsaţi singuri cu ele, le iau, le încolonează frumos şi le fixează pe hârtie după bunul lor plac. Dictatura creatorilor, din care nici un cuvânt nu a scăpat vreodată. Prins în propoziţie, aliniat în rând, fixat pe foaie, aşezat cuminte între fila de deasupra şi cea de dedesubt, încătuşat între coperţi.
Dictator feroce şi tiran la rândul ei de multe popoare de cuvinte, Luana Popa a făcut şi exerciţiul invers şi s-a erijat populist în eliberator al unor cuvinte româneşti, numai pentru a eşua în mania japoneză a poemelor scurte şi esenţializate.
Cuvinte rătăcite este un produs al luptei pentru independenţa unor cuvinte, pe care Luana le-a smuls tiraniei unei cărţi ce îşi ratase destinul şi zăcea tristă şi necitită într-un balcon. Mai întâi a destructurat pereţii închisorii de cuvinte, respectiv coperţile. Apoi, cucerind încrederea cuvintelor eliberate, a început să asculte, filă dupa filă, şoaptele acestora şi să reliefeze cu markerul labirinturile democraţiei. Oricât de densă reţeaua şi fluxul de idei pe care nişte cuvinte eliberate o pot ţese, întotdeauna vor fi, dacă ştii să observi cu atenţie, acele cuvinte dezinvolte, exhibiţioniste, care vor să fie privite, admirate (cam cum sunt actorii în lumea oamenilor), care vor să iasă în faţă. Trebuie doar să priveşti, să asculţi şi, cu atenţie, poţi scoate poezia dintr-o filă deja scrisă, aşa cum sculptorul scoate forma din piatra în care era încătuşată. Sau, cel puţin, Luana poate.
Unii ar putea cârcoti că asta nu e eliberare: să scoţi cuvinte din proză şi să le bagi în poezie sau să le scoţi dintre coperţi şi să le bagi în ramă! Că nu e mare diferenţă între dictatura scriitorului şi cea a artistului plastic. Sau că, pentru Mişcarea de Eliberare a Cuvintelor, să ajungi din balcon în bibliotecă nu e tocmai o izbandă.
Treceţi prin biblioteca Teatrului Municipal Matei Vişniec Suceava şi poate vă veţi lămuri. Sau nu.
Întoarcerea acasă
Ce te faci? Ce te faci când mori pentru Patrie şi Patria nu are grijă de morţii ei? Ce te faci când ai crezut în Victorie şi ai murit fără ea? Sau nu ai crezut în Victorie, dar ai murit pentru ea? Sau ai sabotat Victoria şi tot ai murit?
Sau ai fost erou. Sau ai fost laş. Sau ai fost General. Sau anonim. Sau ai murit în luptă. Sau executat. Sau tu ai executat pe alţii. Sau tu ai vânat laşii. Sau trădătorii. Sau ai trădat. Sau ai ştiut cum să faci ca partea ta de Patrie să fie mai mare decât a altora. Sau ai murit frumos, cu un singur glonte drept în inimă. Morţii-steag. Sau în ceafă. Sau desfigurat. Sau nu a mai rămas nimic din tine. Sau în erecţie. Cine, se chestionează Matei Vişniec, merită să aibă un loc mai în faţă în marşul Întoarcerii morţilor Patriei acasă? Cum pui ordine în moarte? Cum faci ierarhii atunci când Generalul e, totuşi, mai prejos decât groparul?
Din groapă Patria devine o abstracţiune care străluceşte prin absenţă. Groapa în care morţii îşi dispută întâietatea la marşul Întoarcerii acasă are totuşi drept unic Dumnezeu întrupat groparul. Scenografia, luminile şi universul sonor conturează cu acurateţe de bisturiu sala de operaţii în care Matei Vişniec disecă cu respectuoasă blândeţe, mort după mort, caz după caz, mitul frumoasei morţi eroice. Până nu rămâne nimic din el. Nu există nimic înălţător în atrocitate. La finalul acesteia nu există decât marea împăcare, moartea. Împăcarea uniformă a unei morţi mizerabile.
Comic şi tragic se împletesc continuu. Ideea urmărită de piesa lui Matei Vişniec, a inutilităţii absolute a morţilor războaielor, este mai bine servită rămânând lucizi în urmărirea ei şi nu îngropând-o în patetisme. Nu vă feriţi de un spectacol trist, pentru că nu e şi nu vă luaţi costumul cu steag, pentru seratele cu demnitate, pentru că vă veţi simţi ciudat.
Delu Lucaci întrupează sublim, fără cuvinte, întreaga idee a spectacolului. Spiritul textului devine manifest prin ea. Prin ea comunică cei ce nu mai pot cuvânta. Prin ea veţi auzi, veţi vedea, veţi simţi absurditatea morţii pe câmpul de luptă.
Spectacolul lui Botond Nagy montat anul trecut la Suceava împreună cu echipa sa de aur îşi continuă succesul. Pentru cei care nu l-au vazut încă, o pot face în Festival pe 23 Mai, ora 20.00, Sala TMMVS.
Dinel Dumitru Teodorescu
Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava – Întoarcerea acasă de Matei Vişniec. Regia: Botond Nagy. Scenografia: Andreea Săndulescu. Muzica Originală & Sound Design: Claudiu Urse. Dramaturgia: Ágnes Kali. Light & Video Design: Cristian Niculescu. Coregrafia:George Pop. Distribuţia: Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Clara Popadiuc.
ASOCIAȚIA „UN CONCEPT LUNA”:
EMAIL: CONTACT@UNCONCEPTLUNA.RO
