Matei Vișniec: „Poezia este apa vie care circulă prin toate textele mele” (II)

https://www.7iasi.ro

Parte dintr-un studiu mai amplu despre structurile poetice ale dramaturgiei lui Matei Vișniec, studiu realizat de teatrologul și poeta Carmen Veronica Steiciuc, interviul de față este seducător prin sinceritatea cu care dramaturgul își observăși analizează mecanismele propriei sale creații teatrale. Uneori confesiv, alteori analitic, fragmentele din dialogul de mai jos, ce urmează a fi publicat în integralitatea sa în numărul de vară al revistei „Dacia literară”, devin instrumente de neocolit pentru oricine documentează această opera complexă, problematică, vie… (Călin Ciobotari)

În ce măsură poeticul locuiește în textele dramatice care vă poartă semnătura?

Vă mărturisesc că de multe ori aflu lucruri esenţiale despre mine citind lucrările de doctorat care au avut ca obiect piesele mele sau întreaga mea literatură. Ca autor nu am avut niciodată timp să mă opresc pentru a-mi reciti critic sutele de pagini scrise.

Cînd scriu nu îmi propun niciodată, de la început, să recurg la o tehnică sau alta (de exemplu repetiţiile). Ele vin în mod natural. Le simt. Am, cred, o busolă interioară care îmi semnalează ce trebuie să fac la fiecare pas (la fiecare rînd scris). Dacă într-un text simt că trebuie să repet un cuvînt de zece ori, îl repet de zece ori. Uneoi busola îmi spune „e prea mult, trebuie lăsat de nouă ori” şi atunci îl las de nouă ori. De multe ori mi-am propus să scriu bucăţi de proză care au devenit însă, pe măsură ce le scriam, piese de teatru… Uneori, cînd încep o piesă, asist la instalarea unei lupte ciudate între personajul desemnat de mine ca fiind principal şi alte personaje secundare. Iar uneori văd cum personajul secundar se zbate ca să ocupe mai mult loc, începe chiar să aibă mai multe de spus decît rivalul său, personajul principal…

Povestesc toate acestea pentru a vă spune de fapt că pentru mine textul este o formă de viaţă. După primele rînduri scrise pe o pagină respectivele fraze încep să devină embrion texual, sau text avînd energii interne, cu diverse potenţialităţi, cu diverse direcţii posibile de înaintare… Deseori am avut impresia că unele dintre piesele mele s-au scris singure, pentru că punctul de pornire era atît de puternic încît eu, ca autor, nu am mai avut nimic de făcut decît să ascult ce îmi „povesteşte” textul, ce îmi dictează el. Uneori un scriitor este şi un fel de mesager, cineva (o energie interioară) îi dictează o poveste şi atunci el nu face decît să transcrie…

Revenind la întrebarea dumneavoastră: poate că toată aventura mea literară a fost de fapt un fel de manipulare a mea de către o forţă gigantică numită poezie sau poeticitate. Această formă de energie expansională avea nevoie, ca să trăiască, de cît mai multe cuvinte scrise de mine. Toată viaţa deci n-am făcut decît să construiesc alveole, case pentru această formă de viaţă misterioasă care nu s-a mulţumit niciodată cu puţin. A trebuit să scriu noi şi noi pagini pentru ca ea (forţa) să se poată extinde, să se poată sublima… Cînd mă trezesc dimineaţa probabil că forţa mă trimite la masa de lucru pentru că mai are nevoie de o încăpere, de o pasarelă, de un pod, de un turn, de o punte…

Sunt momente cînd îmi spun că tot ce am scris formează un singur edificiu în care locuieşte o formă de energie care m-a dominat. Ştiind ea, această formă de energie, acest alien, că eu sunt muritor, m-a forţat să-i construiesc un edificiu ceva mai durabil decît propria mea persoană, în speranţa că va putea trăi şi după dispariţia mea…

Povestesc acum ceea ce simt după peste 50 de ani dedicaţi scrisului şi poeziei. Dar mai ales simt că nu putem explica totul (creaţia, pasiunea, inspiraţia, puterea de muncă, raporturile cu ficţiunea) recurgînd doar la aparatura conceptuală a criticii şi a istoriei literare. Iar ceea ce rămîne imposibil de explicat este şi partea cea mai fascinantă din viaţa unui scriitor.  (…)

„Am privilegiat întotdeauna o impuritate tematică…”

Câteva din temele desprinse din  piesele de teatru pe care le scrieți sunt: dragostea, istoria, moartea, oniricul, poetul. Ce relație există între aceste teme și poezia din teatrul dumneavoastră, domnule Matei Vișniec?

Temele sunt nişte comete care revin periodic, se îndepărtează din nou şi iar revin cînd nu te aştepţi. Au orbite capricioase, pot reveni brusc, pot rămîne la distanţă timp îndelungat. Mi s-a spus deja că în multe dintre piesele mele vorbesc despre moarte… Există chiar şi o lucrare de doctorat care analizează frecvenţa acestei teme în piesele şi romanele mele. Dar eu nu sunt în mod special obsedat de moarte. Dimpotrivă, îmi place viaţa, mă consider un optimist, cînd intervin în licee sau în universităţi şi le vorbesc tinerilor subliniez întotdeauna acest lucru: chiar şi cele mai negre pagini de ficţiune au rolul de a ne face să avem încredere în viaţă, să evităm greşelile trecutului, să avem încredere în om… Înţelegînd contradicţiile omului în mod normal ar trebui să învăţăm să trăim mai frumos. Înţelegînd care sunt zonele  de umbră, iraţionale, din fiinţa noastră în mod normal ar trebui să învăţăm să nu cedăm propriilor noştri demoni.

Temele pe care le evocaţi se regăsesc, într-adevăr, în mod abundent, atît în piesele cît şi în poemele mele. Ele îşi au rădăcinile în primul rînd în experienţa mea de viaţă, în faptul că m-am născut în comunism şi că mi s-a părut important, de pe la vîrsta de 16 ani, să denunţ prin literatură manipularea ideologică, spălarea pe creier operată de ideologia unică, înregimentarea omului de către sistemul politic. Autorii mei preferaţi în anii de liceu au fost Kafka, Dostoievski, Edgar Allan Poe, Lautréamont, Oscar Wilde, Canetti, Ernesto Sabato, Marquez, Camus… Căutam deci răspunsuri la întrebările mele în literatura onirică, fantastică, absurdă, în realismul magic sud-american, în pictura suprarealistă. De altfel, în anii de liceu, am avut prieteni pictori care m-au iniţiat în această rafinată disciplină şi am pictat în stilul lui Dali şi al lui Chirico…

Aş preciza însă că am privilegiat întotdeauna o impuritate tematică. Sau cel puţin am încercat. Nu vorbesc nicăieri, în piesele mele, doar despre putere. Eventual despre dragoste şi putere, sau despre istorie şi moarte, sau despre vis, ideologie şi moarte în acelaşi timp. Temele pure riscă să devină didactice, ori m-am ferit întotdeauna de dimensiunea didactică. Nimic mai plictisitor decît didacticismul într-o piesă de teatru. Şi mai e ceva, ceva important, un lucru pe care l-am intuit foarte repede. Teatrul nu s-a născut ca loc de rezolvare a problemelor omului… Problemele, ştim cu toţii, au soluţii. Teatrul este un loc de dezbatere a dilemelor omului. Iar dilemele, o ştim de grecii antici, nu au soluţie, motiv pentru care ne fascinează atît de mult… (…)

„Există, o spun acum în cunoştinţă de cauză, o Internaţională a oamenilor de teatru. Ei caută toţi acelaşi lucru, de fapt, în piesele pe care le montează: umanitatea”

Poezia locuiește în piesele dumneavoastră în mai multe forme: monologul, poezia din replici, poezia sau poetul ca subiect, formele incantatorii, artele poetice. Sunt aceste forme alese aleatoriu, sau este un joc bine definit al autorului, o tehnică pe care o stăpâniți în mod extraordinar?

Îmi amintesc de un răspuns dat de Nichita Stănescu la un interviu: „Ştiu de şapte ori limba română şi de 17 ori limba poezească”. Cred că diferenţa dintre un scriitor şi un ne-scriitor constă în acest raport cu limba. Scriitorul, cînd începe să scrie, mai învaţă o dată limba maternă. Şi pe măsură ce scrie îşi dă seama că mai are de aprofundat limba în care scrie, sau limbajul pe care îl adoptă. Cred că un scriitor, pînă la sfîrşitul vieţii, tot aprofundează, tot adînceşte, tot asimilează limba în care scrie şi limbajele pe care le inventează. Cînd consideră că nu mai are nimic de învăţat devine manierist. Dacă rămîne umil în faţa acestui gigant cosmic care este limba, înseamnă că poate da încă şi încă lucruri noi, pentru că scriind el învaţă încă şi încă limba în care scrie.

Eu am avut revelaţia acestui raport cu limba după vîrsta de 31 de ani cînd am început să scriu în franceză. Mi-am dat seama că aveam în faţa mea infinitul. Altfel spus am înţeles că pînă la sfîrşitul vieţii mă voi lupta cu această limbă de împrumut, că nu o voi stăpîni perfect niciodată. Iar într-o zi mi-am spus „dar şi cu limba română sunt în acelaşi raport, este o iluzie să cred că o stăpînesc perfect, şi româna va trebui să o învăţ şi să aprofundez pînă la sfîrşitul vieţii…”

Destinul s-a jucat cu mine. A trebuit să scriu în franceză ca să redescopăr limba română…

În ce priveşte mînuirea unor tehnici, este ca atunci cînd jonglezi cu trei popice. Poţi învăţa foarte bine acest exerciţiu. Dar nu poţi să menţii trează atenţia oamenilor, o viaţă întreagă, pentru că ştii să jonglezi cu trei popice. Oamenii îţi vor spune: „Ei, şi? Dacă nu inventezi de fiecare dată cînd apari în public ceva nou, virtuozitatea ta de mînuitor de trei popice nu produce nici o emoţie”. Deci, după ce începi să stăpîneşti alfabetul virtuozităţii, începe adevărata muncă… Să construieşti ceva cu virtuozitatea ta, să povesteşti poveşti universale cu virtuozitatea ta…

Poezia din textele dumneavoastră dramatice poate fi întrupată scenic. Dacă privim puțin spre întâlnirile pe care regizorii, scenografii, light-designerii le-au avut până acum cu piesele dumneavoastră, vi s-a întâmplat să identificați o anumită raportare a lor la poezia din interiorul textelor dramatice? Și dacă da, în ce termeni ați defini această raportare?  Cum tratează regizorii/ scenografii anumite fragmente pe scenă?

Mă pot considera un autor de teatru împlinit. Mi-am văzut piese jucate în multe ţări. Am călătorit în multe ţări pentru că piesele mele se jucau acolo. Aşa am ajuns pentru prima dată să descopăr Turcia, Marocul, Tunisia, Iranul, Japonia, Brazilia, Uruguay, Canada… Mi-am văzut piese jucate în Statele Unite şi în aproximativ douăzeci de ţări europene.

Precizez aceste lucruri pentru că întotdeauna m-a emoţionat întîlnirea cu regizorii din străinătate, mai ales cu cei situaţi, geografic vorbind, foarte departe de România sau de Europa… Şi totuşi toţi aceşti regizori au ceva în comun. Există, o spun acum în cunoştinţă de cauză, o Internaţională a oamenilor de teatru. Ei caută toţi acelaşi lucru, de fapt, în piesele pe care le montează: umanitatea. Cînd spun că toţi sunt în căutatea umanului din om spun de fapt că toţi sunt sensibili la poezie, la emoţie… Într-un fel sau altul toţi ştiu că nici un mesaj, oricît de generos ar fi, nu trece de pe scenă la public fără un flux emoţional… Mai precis, dacă informaţia (mesajul) este purtată de o emoţie, atunci actul teatral are sens; dacă nu, „lovitura” cade alături…

Cum eu nu am fost niciodată nici regizor şi nici actor, le-am cerut întotdeauna regizorilor să se simtă liberi în faţa textelor mele. Ceea ce i-a motivat, le-a convenit mult această libertate aproape impusă de mine… În spaţiul românesc am avut întîlniri fabuloase cu regizori precum Cătălina Buzoianu, Ion Caramitru, Mircea Cornişteanu, Nicolae Scarlat, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Felix Alexa, Zalán Zakariás, Petru Vutcărău… Lista este foarte lungă, nu voi merge pînă la capătul ei. (…)

În acest an 2019 piesa mea Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal este prezentată la Festivalul de la Avignon, fiind montată în limbaj clovnesc de Victor Quezada Perez. El lucrează însă de cincisprezece ani pe textele mele, pe care le montează sistematic în limbaj clovnesc… (…)

Pentru mine teatrul a însemnat o aventură poetică şi umană de o mare intensitate. Iar ca poet pot spune că am reuşit să-mi văd măcar un vis cu ochii: poezia mea a trecut şi în alte limbi şi în alte culturi… Mai precis, a traversat trei tipuri de frontiere: geografice, generaţionale şi de limbă.