Münchausen în epoca post-adevăr - de Oltița Cîntec

https://suplimentuldecultura.ro

Monodrama Münchausen a fost scrisă de Alexa Băcanu într-o structură dramaturgică modernă. Regizorul Ovidiu Caița a dezvoltat-o scenic la Teatrul Municipal „Matei Vișniec“ din Suceava printr-o propunere ce deconstruiește teatrul în accepția lui clasică de exercițiu care camuflează și iluzionează. Regia fluidizează componentelor artei teatrale într-o formă ce dizolvă linia de demarcație a factualului de ficțiune. Să vedem cum.

– Dramaturgia. Scriitura compune un storytelling fragmentar, întrețesând fapte istorice reale din biografia eroului titular cu fragmente epistolare și câteva episoade din parcursul personal al actorului. Stilul e ca descrierea personajului făcută în didascalii, „serios, controlat, calm“, pe alocuri cu glazură fină de paradox și absurd eliberând fire de umor livresc. Dramaturga a pornit de la cartea lui Rudolf Erich Raspe, care l-a așezat în celebritate pe baronul german Karl Friedrich Hieronymus Münchhausen (1720-1797), și de la câteva dintre scrisorile lui Kafka adresate tatălui său. Asociat în cultura universală cu galeria marilor mincinoși, numele baronului a traversat veacurile, botezând sindromul mitomaniei, deschizând dezbateri despre adevărurile construite. În epoca post-adevăr readucerea sa în prim-plan e cât se poate de avenită.

– Regie. Ovidiu Caița a decis să facă un spectacol în spiritul secolului XXI, utilizând masiv po­ten­țialul expresiv al tehnologiei audio-video. Din poziția de coordonator echilibrat al componentelor ce alcătuiesc montarea, a renunțat la culise și la cortină în înțelesul generic, expunând întreaga mașinărie, de la ambientul scenic, așa cum e văzut doar de practicieni, la mijloacele și manevrele care fabrică un spectacol. O alegere foarte inspirată ca direc­ție a retoricii regizorale pentru un spectacol care angajează raportul dintre real și ficțional. A găsit la Municipalul sucevean deschidere și, mai ales, tehnicieni pri­cepuți care să răspundă la intențiile sale artistice. A anihilat al patrulea perete, i-a adunat pe privitori în imediata proximitate a interpretului și, de vreme ce stau acolo, le-a conferit și atribuții interpretative, i-a implicat așa cum și atât cât a fost util artistic. A mizat pe factorul spontan, un factor de risc, dar a câștigat la nivelul impactului emo­țional și la dinamica de ansamblu. Intervențiile publicului contează ca un element suplimentar cu aport estetic, îl include participativ, îi redimensionează pre­zența și rostul în circuitul creației.

– Scenografie. Sebastian Rațiu a modelat spațiul, așezând publicul în scenă de o parte și de alta a unui culoar central transversal cu două practicabile pe post de mese. A prelungit (ca în skatepark-uri) unul dintre capete, transformân­du-l în suprafață de proiecție grafică. Nu mai există nimic ascuns, sceno-tehnica e dezvăluită, o ministație de sonorizare e la dispoziția actorului, care o utilizează pentru imprimarea unor efecte, pentru înregistrarea a ceea ce spun unii spectatori, pentru remixarea și difuzarea în priză directă. Grafica live e o găselniță ingenioasă, completează prin reprezentare plastică, adaugă forme, culoare și ritm. Alternarea live-ului cu pre­înre­gistratul e continuă, efectele converg în temporalitatea teatrală, evidențiind traiectul cauzal trecut- prezent.

– Video designul lui Mihai Nistor capătă un rol major în susținerea narațiunii teatrale. Secvențe de de­sene animate, imagini filmate (în scenă se află o cameră video fixă, la vedere, care face captură video și o prezintă din unghiuri variate pe ecrane), câteva fotografii îmbogă­țesc partea de vizualitate. Un fragmentarism complementar celui ca­re vine din text, întregind componenta filmică a spectacolului.

– Sound designul (Nelu Zlei) intervine în identificarea unor posibile surse de acustică, de la dopul unei sticle scos brusc („plop“, în text, sugerând nașterea), turnarea unui lichid dintr-o sticlă într-un pahar, la mici instrumente muzicale, pentru a întrupa auditiv ac­țiuni verbalizate. Se merge pe sonorități neobișnuite, dar totuși familiare, tratate ludic, în tonul de ansamblu al mizanscenei.

– Actorul nu mai e doar cel care rostește vorbele din piesă. E și operator video, colectând în timp real imagini prin intermediul unui smartphone plasat pe un suport mobil imagini proiectate pe trei plasme. Protagonistul e maestrul de ceremonie a tot ce vedem, ajutat doar de recuzită, obiecte care fac zgomote asociate muzicalului. Tehnologia îl ajută pe Cătălin Mîndru Ștefan să se multiplice și imagistic, nu doar vocal. Partea video îi permite să devină și propriul tată, relația personajului cu genitorul său fiind din categoria celor contorsionate emoțional.

One man show-ul e, pentru orice artist, proba supremă a resurselor creative. Se află singur în fața audienței, fără alt sprijin decât talentul și știința de a întruchipa caractere. Aici nu doar unul, chiar mai multe. Cătălin Mîndru Ștefan a atins acel prag al carierei în care poate duce o monodramă. O face impecabil, rela­ționează constructiv cu partea tehnică, in­teracționează potrivit cu publicul, traversează firesc stări și registre dramatice, ne tran­smite convingător, carismatic povestea lui Münchausen.

– Publicul flanchează teritoriul teatralității și e permanent implicat în edificarea ei. E parte a alcătuirii acesteia încă de la intrare, întâmpinat de interpret ca de o gazdă care vrea să se asigure că oaspeții se vor simți confortabil. Și care previne că prezența va fi mai mult decât fizică. Spectatorii sunt invitați să se manifeste, sunt participativi, devin interpreți alături de cel profesionist într-un parteneriat creativ și de receptare. Nu li se mai ascunde nimic, partea mascată a teatrului e devoalată, tehnicienii implicați sunt la numai câțiva metri în fața lor, cu toate dispozitivele de sprijin la îndemână.

Opțiunea de a expune tehnologia care produce vizual-audibilul vine pe linia deconstrucției teatrale în care proiectul a fost așezat regizoral. Creatori și privitori sunt împreună acum, fără tăinuire și disimulare. Butoanele imaginare manevrate de Ovidiu Caița în cursul repetițiilor au conectat și omogenizat ingredientele în doze adecvate, într-o producție care este, în spiritul teatrului, un autentic succes de echipă.