Nasc și în Bucovina oameni… de teatru

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/nasc-si-in-bucovina-oameni-de-teatru

de Mirella PATUREAU

● Turneul Teatrului „Matei Vișniec“ din Suceava, Paris, Palatul Béhauge, Sala Bizantină, 4-6 septembrie 2018. 

La doi ani de la întemeiere, tînărul teatru din Suceava, venit la Paris la invitația Institutului Cultural Român, cu ocazia Zilei limbii române, a ilustrat perfect această dedicație. Dramaturgie românească contemporană, anii ’60, alături de un text reprezentativ al noii generații a anilor 2000, în fine, un musical original, o parodie după un spectacol muzical celebru pe scenele internaționale, Cats, sau pe la noi, Pisici, care a adus nota finală plină de zîmbet și binevenită relaxare a acestui turneu ambițios și plin de energie. Teatrul poartă numele dramaturgului Matei Vișniec, dar care nu-și impune textele sale, responsabil mai degrabă sentimental de soarta tînărului teatru, revenit pe tărîmurile sale natale, bucovinene, o fuziune între un autor ce trăiește de ani de zile pe alte plaiuri și o regiune de care se simte intim legat. Este un teatru municipal, care nu primește nimic de la Ministerul Culturii, fiind în întregime finanțat de Primăria din Suceava. Dar trebuie subliniată de asemenea calitatea politicii sale repertoriale, bine reprezentată de această triadă a turneului, datorată directoarei sale, poeta Carmen Veronica Steiciuc.

Și a fost ziua întîi cu Proștii sub clar de lună, de Teodor Mazilu, în regia Ancăi Bradu. Un titlu care trimite la „epoca de aur“ a comunismului, mai precis la spectacolul lui Lucian Pintilie din 1963, rămas exemplar prin lupta sa obstinată cu Puterea (mai multe „vizionări“ și revizuiri impuse de cenzură, pînă la interzicerea finală), și alegerea aceasta ar putea apărea ca o încercare îndoielnică de a resuscita o epocă moartă și o luptă de acum inutilă cu Îngerul (Puterii). Nu, nu e vorba să reînviem fantome, recalcitrante și mereu active. Întrebarea e alta: oare dramaturgia anilor ’60, ani ai unor pacte tacite și ai unei curse permanente între păcălit și păcălitor, între cenzura politică și oamenii de teatru, oare toată această artă subtilă a șopîrlelor și a luptelor pe tăcute, un punct la noi, unul la ei, mai funcționează astăzi? Da, deși autorul nu mai are nevoie să se învîrtă de trei ori în jurul cozii înainte de a scăpa un adevăr, alt lucru a rămas la fel de important: textul lui Mazilu poate fi citit ca teribil de actual. El continuă să constate permanența unor măști sociale, a unei societăți corupte, bîntuite de spaima controlului financiar și a unei Justiții abil deturnate. Personajele sale, la limita între absurd și o realitate hîdă, își asumă sincer, dar cu cinism abjecția, tandrețea sentimentelor impure, corupția, ca o dimensiune constantă a condiției umane. Și cînd Gogu, acest Don Juan din mahalaua birocratică a vremii, încearcă cu disperare să imite semnele exterioare ale omului cinstit luîndu-se cu disperare de cap, își dă seama că pur și simplu nu poate, nu știe cum să se apuce, nu mai are nimc uman în el! Regizoarea a jucat în mai multe chei, nu toate clare, un început de tenebre și apariții mascate ca Hecatele antice, apoi spectacolul continuă alert, frizînd vodevilul, cu cîntecele ce pun la distanță, să zicem fals brechtiană, povestea. Textul poate răsuna însă clar, grație actorilor plini de umor și de nerv, în ciuda unor lungimi și hîrtoape ale ritmului, și totul sfîrșește în ceața infernală ce invadează din nou scena, un soi de „Lăsați orice speranță, corupți din toate timpurile!“

O surpriză extrem de agreabilă am avut însă în a doua seară cu Kebab, de Gianina Cărbunariu, un spectacol montat de un regizor, Daniel Iordan, despre care știam prea puțin. Agreabil nu e de altfel termenul cel mai adecvat, ar trebui spus zguduitor, un spectacol extrem de dur și de o precizie necruțătoare a secvențelor și a mijloacelor folosite (o mențiune specială tehnicienilor suceveni ce au reușit să se adapteze la condițiile „spartane“ ale scenei prestigioasei Săli Bizantine). Trei români emigrați în Irlanda, un student în arte vizuale, un traficant fără scrupule și o fată ce-și va pierde repede iluziile și va deveni marfă și victimă fără apărare. Un text scris în 2004, într-o rezidență la Royal Court Theatre din Londra, unul din primele semnale de alarmă despre situația imigranților în Europa, situație agravată, care a atins proporții uriașe în ultimii ani. Gianina Cărbunariu s-a afirmat de atunci ca unul din seismografele cele mai atente la situațiile dramatice ale timpurilor noastre, martor necruțător și vigilent. L-am descoperit astfel pe Daniel Iordan, care semnează regia și scenografia spectacolului, un regizor ce lucrează extrem de minuțios toate detaliile, introduce ca singure spații de lumină sau de puritate proiecțiile video sau lumea imaginară a eroinei, Mady baby, sugerate și de text (video: Augustin Bucur). Kebab devine astfel un obiect teatral complex, bine cizelat, convingător și care lovește ca o ghiulea de fier.

Pisicile lui Bobo Burlăcianu, muzică și versuri de Bobi Dumitraș, un spectacol-concert creat de formația Fără Zahăr, au încheiat turneul cu o notă de lumină și aparentă bucurie. Dar să nu ne înșelăm, pisicile noastre năstrușnice, cu versuri extrem de simple, de inventive, care-mi aduc aminte de poemele lui Șerban Foarță, nu sînt decît tot atîtea măști sociale contemporane, de la vecina de bloc bîrfitoare la cuplul ce se destramă sau patronul de mobile afacerist, de la un mafiot periculos la un cîine reîncarnat în corp de pisică (să fie aici un alt caz de transgender?) și multe alte personaje. Un Dumnezeu-pisică le-a creat pe toate, perfecte, fără defecte! Totul a fost posibil de asemenea pentru trupa de actori, extrem de entuziaști, de profesioniști, care joacă și cîntă cu egal talent, dar cum e greu să i citez pe toți, aș aminti doar cîțiva: Ioana Nichita, victimă copilă, vibrantă și plină de candoare tragică în Kebab, alături de Bogdan Amurăriței și Răzvan Bănuț, solizi amîndoi în compoziție, sau, în duble apariții, Clara Papadiuc, femeie fatală și perversă la Mazilu, și mai apoi schimbând personaje și stiluri în musicalul pisicesc, alături de un proteic Cătălin Ștefan Mîndru, un Gogu solid și energic în textul lui Mazilu, plin de antren și umor în Dumnezeul pisicesc și multe alte măști.

La numai doi ani de la crearea sa, teatrul din Suceava a devenit un punct de neocolit pe harta teatrală din România. Și dacă tot am parafrazat în titlu un bătrîn cronicar moldovean, să mai adaugăm un pic de Sadoveanu, căci, grație teatrului său, Suceava refuză să fie astăzi locul unde nu se întîmplă nimic… 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.