Râsul ca antidot la imposturã - de Carmen Mihalache

https://revista-ateneu.ro

Când lumea o ia razna, e bine sã ne amintim un vechi dicton latin, ridendo castigat mores, și sã nu ne luãm cu
mâinile de cap, fãcând predicții catastrofice. Iar în teatru, comedia satiricã are acest rol major, fãcându-ne sã râdem
terapeutic. Rol pe care și-l asumã, în sensul exact al cuvântului (nu în cel stupid, impropriu, larg întrebuințat acum, fiindcã sunã trendy), cu deplinã îndreptãțire și cu o lungã, glorioasã tradiție, care a început cu Aristofan. E primul
lucru care mi-a venit în gând vãzând premiera teatrului sucevean cu „Pãdurea asumaților“ de Alexandra Felseghi. O
autoare de teatru talentatã, cu inteligențã ascuțitã, cu antene foarte fine, care „prind“ teme sociale acute. Am mai spus și în alte rânduri cã-mi plac tonul stenic al dramaturgiei ei, luciditatea, atacul curajos, frontal, al unor subiecte incomode, incisivitatea și, mai cu seamã, replicile scurte, haioase, rapide ca într-un joc de ping-pong, umorul ei. Sunt de acord cu ea când spune cã „viața e mai greu de suportat, pentru cã lumea își pierde tot mai mult simțul umorului“. Din fericire, nu toatã lumea, pentru cã mai sunt oameni raționali, cu discernãmânt și spirit critic, care
știu sã râdã de elucubrații, fantasmagorii, bazaconii, așa cum, admirabil, a arãtat-o publicul de la spectacolul „Pãdurea asumaților“, al treilea, dupã „La Academie“ și „zeițe de categoria B“, în care Alexandra Felseghi a fãcut echipã cu regizorul Andrei Mãjeri (ideea cu „zeițele“ a fost a lui).
Începutul noului spectacol, cu personajul rãtãcit, care întreabã „cine-i acolo?“, mi l-a amintit pe cel misterios din „La
Academie“, numit Prologul, cu interogațiile lui: „cine, ce sunt?“ Iar Duhul de acolo este aici o veverițã, care bântuie prin „Pãdurea asumaþilor“, neliniștitã, speriatã și uimitã de ce fac oamenii. Sunt, evident, personaje-simbol, metaforã, aici veverița fiind naturalul, în habitatul lui, pãdurea. În timp ce indivizii și individele din cele douã tabere, conduse de Arian și Galina, îi invadeazã spațiul. Cei doi sunt niște guru de datã recentã, traineri în masculinitate și feminitate. Arian este masculul alpha, iar Galina, din Bãlți, întruchiparea feminitãții absolute, „înger de luminã“.
Din grupul lui fac parte bãrbați beta, dintr-al ei femei nefericite, labile psihic, depresive, „în pragul crizelor de nervi“,
traduse de parteneri, victime ale unor abuzuri. Pentru cã nu și-au activat „energia din pântec“ și nu și-au valorificat „feminitatea“, adicã supunerea, asumarea rolurilor primordiale de mamã și soție, așa cum propovãduiește lidera de grup, în timp ce Arian, fecior de țãran neaoș, exaltând tradiționalismul fãrã ieșire, își pune cursanții, „lupii“, la  încercãri dure, îi ține într-un ciubãr cu apã înghețatã, îi învațã tehnici de luptã, ca sã-i întãreascã, pentru a fi bãrbați puternici ți a avea „mindset de învingãtori“.
Ambii „traineri“ se aseamãnã (va ieși la ivealã și faptul cã au fost soț și soție), fiind „promotori“ ai unei spiritualitãți de
mall, niște șarlatani puși pe înșelat, pe manipulat oamenii și pe îmbogãțire fãrã scrupule, rapidã, pe baza vulnerabilitãții, naivitãții, prostiei acestora. Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apã, în final cei doi vor fi demascați, foștii adepți îi vor pãrãsi și amenința cu justiția. Cel care se revoltã, pentru cã se crede „normal la
cap“, este un bãrbat beta, cu relief interpretat de Cãtãlin-Ștefan Mîndru, dar și unele femei vor avea revelația
înșelãtoriei la care au cãzut pradã ușoarã. Pentru trezire la realitate, luciditate, discernãmânt pledeazã întreg spectacolul construit de Andrei Mãjeri în linii ferme, dar fin șlefuite, cu maximã atenție pentru orice acțiune scenicã, gest, detaliu, nuanțã, toate încãrcate de semnificație. Minunat a lucrat regizorul cu actorii, întreaga distribuție, care, se vede cu ochiul liber, are bucuria jocului, urmându-l cu credințã. Clara Popadiuc o întruchipeazã pe Galina, tra-
sând cu siguranța mijloacelor de expresie profilul unei impostoare, așa cum face și Cosmin Panaite în rolul bãrbatului vajnic, Arian. Doi actori „de greutate“ ai trupei sucevene, cu multe roluri principale împlinite cu talent, cu profesionalism desãvârșit, cu pasiune. Așa cum au fãcut și acum, adãugându-și o nouã reușitã în conturarea unor personaje consistente. De asemenea, roluri foarte bune fac Cristina Florea, Diana Lazãr, Delu Lucaci, Maria Teișanu, particularizându-și exact personajele, cãrora le-au descifrat, cu pãtrundere, psihologia, redând-o sugestiv. Și „bãrbații beta“ au întruchipãri credibile, inspirate, grație actorilor Bogdan Amurãriței, Rãzvan Bãnuț, Horia Butnaru, Alexandru Marin.
Am apreciat scenografia adecvatã, inventivã, în notã parodicã, a Sabinei Reus, coregrafia lui Alice Veliche și,
în mod special, muzica lui Magor Bocsárdi, un melanj surprinzãtor, în care au intrat arii de operã, sonoritãți stranii,
ritmuri tribale, cântece populare, „Imnul suveranist“ și tânguioase melodii spaniole, excelent interpretate live de
actrițe.
„Pãdurea asumaþilor“ este clar o montare necesarã, de atitudine, conceputã cu inteligențã, ironie, vervã satiricã de
un tandem creator: Alexandra Felseghi și Andrei Mãjeri, care funcționeazã împreunã „con brio“. Un spectacol de avertisment, în care râsul, comicul acționeazã ca antidot la imposturã, la maladiile lumii contemporane.
Carmen MIHALACHE