Teatru documentar – imersiunea esteticului în social

https://www.crainou.ro

DE CRAI NOU,

Carmen Veronica Steiciuc:

În cadrul Zilelor Teatrului Matei Vişniec am imaginat o întâlnire specială cu un critic de teatru care să ne vorbească despre teatrul documentar. Orice întâlnire cu un critic de teatru este interesantă, ne ajută să înţelegem mai bine teatrul, mai ales când întâlnirea se face cu un om cu totul special, directorul artistic al Teatrului „Luceafărul” din Iaşi, preşedinta Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru din România, organizatoarea Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr, membră în consiliul artistic al Teatrului Municipal Matei Vişniec din Suceava, proaspăt întoarsă din Brazilia. Oltiţa Cîntec vorbeşte-ne despre imersiunea teatrului în social.

Oltiţa Cîntec:

Este o bucurie să fiu aici. În Brazilia am fost la o întâlnire organizată de asociaţia internaţională a artiştilor din domeniul teatrului pentru publicul tânăr, o întâlnire profesională care se organizează la doi ani, găzduită de Universitatea Regională Santa Catarina. Am avut un program infernal, de dimineaţă de la ora 10 până seara la ora 21, cu conferinţe, dezbateri, spectacole, un schimb de idei extraordinar, dar un program foarte solicitant.

Când mi s-a propus să ţin această conferinţă mă gândeam că potrivit ar fi să avem o temă care să aibă legătură cu tematica festivalului – teatrul şi democraţia, o temă foarte interesantă, pentru care îi felicit pe organizatori. Este o temă foarte actuală nu numai la noi în ţară, pentru că a trecut ceva vreme de când modelul acela al artistului care stă în turnul său de fildeş, dedicat exclusiv creaţiei şi unui mediu care să favorizeze dezvoltarea ficţionalului, a trecut.

Modelul acesta nu mai este foarte actual, iar formele de teatru documentar care s-au dezvoltat foarte mult şi în România, în alte zone culturale s-a dezvoltat cu mult înainte. Forma aceasta de teatru este bine-venită pentru că este o formă de teatru angajat, o formă de teatru implicat, care presupune creaţie, un raport al teatrului cu realitatea înţeles un pic altfel decât în canonul clasic al artelor scenice. Şi pentru că, în acest fel, pe de o parte artiştii îşi exprimă atitudinea faţă de realităţile sociale ale momentului, pe de altă parte publicul este silit, în sensul bun al termenului, să se implice la rândul său. Teatrul documentar nu este o descoperire foarte recentă. Istoricii teatrului spun că cel dintâi care a recurs la tehnicile de teatru documentar este Erwin Piscator în 1926. Marea Britanie şi-a făcut un titlu de glorie în această direcţie.

Teatrul documentar a luat mai multe forme. Mi-am propus să vă vorbesc despre trei dintre cele mai întâlnite – teatrul documentar, care este denumirea generică a acestei formule, teatrul verbatim, teatrul oamenilor reali şi teatrul experţilor. Faţă de teatrul de tip clasic, acela bazat pe un text scris de un dramaturg, care îşi aşteaptă punerea în scenă, de o echipă reprezentată de regizor care este principalul contributor din punct de vedere creativ – pentru că el este cel care va reinterpreta textul scris de dramaturg, în colaborare cu echipa de creaţie – scenograf, coregraf, compozitor, actori, în teatrul documentar, de regulă, nu există un text prestabilit. Echipa de creaţie este aceea care face documentarea temei pe care şi-a ales-o, tema fiind inspirată, aleasă dintre temele acute ale societăţii, ale comunităţii în care echipa respectivă există şi creează. Coordonatorul este tot regizorul, însă rolurile creative se schimbă puţin. Adică inclusiv actorii participă la documentare. Documentarea înseamnă discuţii cu persoane reale, cu indivizi care au legătură cu tema aleasă, discuţii înregistrate, consemnate audio, video. Rolul actorului în teatrul documentar este altul decât în teatrul de tip clasic, pentru că aici intervine un alt tip de relaţionare cu ceea ce în teatrul clasic se cheamă personaj. Personajele sunt creaţii de ficţiune, sigur că şi în teatrul clasic de multe ori personajele sunt inspirate de persoane reale, situaţii reale, dar în teatrul documentar raporturile teatrului cu realitatea sunt de un alt tip. Teatrul nu mai este mimesis, după cum ne învăţa Aristotel că teatrul este o reflectare a realităţii. Teatrul documentar devine o reprezentare foarte realistă a unei teme pe care echipa de creaţie o consideră importantă, pe care, poate societatea o neglijează, nu neapărat intenţionat, dar o temă care are o relevanţă socială foarte importantă pentru comunitate sau societate.

În teatrul documentar, echipa trebuie să fie angajată, implicată şi dintr-un punct de vedere politic, în sensul că din momentul în care tema este decupată şi echipa se fixează asupra ei, este un fel de statement, de declaraţie, de atitudine faţă de subiectul respectiv. Să dau un exemplu. În România, una dintre cele mai strălucite reprezentante ale teatrului documentar este Gianina Cărbunariu. Chiar teatrul din Suceava are două spectacole, „Tigrul din oraşul nostru” şi „Kebab”. Gianina Cărbunariu a făcut acum câţiva ani un spectacol la Teatrul Odeon din Bucureşti, intitulat „For sale/ De vânzare”, în care analiza o temă cu consecinţe importante pentru România, o temă căreia nici autorităţile, nici societatea în ansamblul ei nu-i acorda suficientă atenţie. Tema era vânzarea de terenuri agricole, masiv, către investitori străini, un aspect real şi procentele deveneau îngrijorătoare în momentul în care le aflai, pentru că foarte multe dintre terenurile agricole din România sunt cumpărate şi deţinute, perfect legal, de investitori străini. Nu e un lucru rău neapărat. Acest spectacol a adus această temă în atenţia publicului. Împreună cu cei din echipă a documentat această problemă stând de vorbă cu proprietari de terenuri agricole care şi-au vândut parcelele, au studiat legislaţia, şi pe cea românească şi pe cea europeană în acest domeniu, au redat şi punctul de vedere al celor care cumpără terenuri, de regulă companii care practică agricultura la un alt nivel decât poate să o facă micul proprietar. Gianina Cărbunariu, şi în general creatorii de teatru documentar, nu-şi propune să dea sentinţe, să repare situaţii sociale sau să determine un anumit tip de atitudine din partea spectatorilor. Rostul teatrului social, această formă de teatru politic, este să îndrepte atenţia înspre o anumită chestiune, pe care o consideră importantă, prezentând problema respectivă din cât mai multe unghiuri, perspective, fără a lua un tip de atitudine care să îndrepte judecata publicului într-o anumită direcţie.

În acest context creativ şi felul de raportare a publicului la creaţie se schimbă faţă de teatrul de tip clasic, canonic. Din moment ce echipa de creaţie prezintă problema din cât mai multe puncte de vedere, fără să judece şi să dea sentinţe, transferă spectatorilor această sarcină de a procesa, fiecare în funcţie de convingerile sale, în funcţie de cunoştinţele pe care le are, în funcţie de propriul său fel de a fi, de a gândi.

O altă formă de teatru documentar este teatrul verbatim. Este un tip de teatru documentar în care echipa de creaţie foloseşte în scenariu, şi ulterior în scenă, exact declaraţiile, mărturiile, testimonialele persoanelor care au o strânsă legătură cu tema respectivă. Este foarte interesant cum se transformă implicarea creativă a actorului în acest tip de teatru. Actorii, cei care vor interpreta în spectacol, tot ei sunt cei care fac documentarea, stau de vorbă cu indivizii selectaţi în prealabil, desemnaţi ca fiind cei mai relevanţi pentru spectacolul respectiv. Una este să interpretezi un personaj de ficţiune, un personaj care nu are o existenţă faptică şi alta să întrupezi pe scenă un individ care există în realitate şi cu care ai stat de vorbă, ale cărui opinii, cuvinte le-ai înregistrat şi pe care trebuie să le redai în spectacolul de tip verbatim cât mai aproape, identic dacă se poate, de felul de a fi al personajului respectiv.

În teatrul oamenilor reali, aşa cum o spune şi denumirea, realizatorii au dus lucrurile, au dus această dimensiune documentară şi mai departe, renunţând la actori şi utilizând în acest tip de spectacole oameni obişnuiţi, oameni reali din domeniul din care vorbeşte spectacolul respectiv şi având neîndoielnic şi o dimensiune histrionică, pentru că nu oricine se simte confortabil pe scenă.

În ceea ce priveşte teatrul documentar, o activitate foarte interesantă şi cu rezultate extraordinare au avut-o cei de la Rimini Protokoll, o echipă de teatru din Germania care s-a specializat pe teatru documentar apelând la această formulă de teatru al oamenilor reali, pe care ei l-au numit teatrul experţilor. Adică nu lucrează cu actori profesionişti deloc, apelează la oameni reali dar pe care i-au numit experţi, nu în sensul profesional al termenului, ci în sensul că ştiu exact despre ce vorbesc. Ca exemplu, cei de la Rimini Protokoll au făcut o serie de spectacole în diverse oraşe ale lumii pe care le-au intitulat „100% Amsterdam”, „100% Berlin”, „100% Viena”, „100% Plovdiv” etc. Ce făceau ei prin aceste spectacole? Mergeau în aceste oraşe, dădeau un anunţ public, făceau un fel de casting cu toţi oamenii obişnuiţi din localitatea respectivă care doreau să devină parte a proiectului respectiv. Lucrau cu aceştia realizând un fel de portretizare a oraşului, încercând să identifice identitatea oraşului la momentul spectacolului din perspectiva acestor experţi pe care îi selectau. În final rezulta un puzzle de viziuni, de opinii, de perspective care portretizau o comunitate urbană la momentul respectiv. Care era zona de creaţie? Care era contribuţia echipei? Contribuţia echipei era, desigur, selecţia experţilor, dar şi documentarea cu privire la viaţa oraşului la un nivel foarte profund, real, foarte viu, personal, individual.

Sunt foarte multe variante de teatru documentar, formule, teoretizări. La noi sunt reprezentativi Gianina Cărbunariu, Bogdan Georgescu, Ioana Păun.

Esenţa teatrului documentar constă în aceea că este o formă de teatru politic, teatru angajat, prin care echipa de creaţie renunţă la izolarea aceea care dă un anumit confort creativ. Teatrul documentar înseamnă o imersiune în social, o reflectare a socialului, în sensul că realizatorii teatrului documentar consideră că ficţiunea nu le mai este suficientă pentru a se exprima ca artişti şi că realitatea este prin ea însăşi deţinătoare de teatralitate care trebuie identificată şi adusă în scenă, uneori apelând la actori profesionişti, alteori chiar la oameni obişnuiţi, care nu au legături cu teatrul, pentru că a recurge la realitate aşa cum este ea şi la oamenii reali, la experţi de viaţă înseamnă un plus de autenticitate, un plus de credibilitate pe care teatrul de tip canonic, oricât de bun ar fi, nu o poate asigura.

Teatrul documentar înseamnă foarte multe schimbări ale modelului de creaţie, textul se naşte, este o creaţie colectivă, se naşte din eforturile şi contribuţia creativă a membrilor echipei. Există foarte mulţi teoreticieni care spun că ăsta este un avantaj pentru că textul este mult mai verosimil, mai convingător, mai desprins din realitate, însă un revers al textului de teatru documentar este că el devine textul unei puneri în scenă. S-au şi tipărit, s-au adunat între coperte de volum, dar sunt extrem de rare situaţiile când o altă echipă de creatori foloseşte acelaşi scenariu. Aceiaşi teoreticieni au mai spus că teatrul documentar ar mai avea un „viciu” şi anume că foloseşte de fiecare dată acelaşi tipar şi că, inevitabil, forma aceasta va ajunge la o fază de epuizare, în sensul că nu va mai putea fi dezvoltată în alte forme. Personal nu împărtăşesc această opinie pentru că şi formele acestea ale teatrului documentar presupun foarte multă creativitate şi societatea şi timpul în care trăim ne oferă foarte multe subiecte. Teatrul este un element al societăţii şi trebuie să fie activ, în sensul că nu oferă doar clipe de delectare, relaxare într-o sală de spectacol ci trebuie şi să îndrepte reflectoarele spre zone, teme ale societăţii care sunt omise mai mult sau mai puţin intenţionat.

Şi eu m-am implicat într-un proiect de teatru documentar – spectacolul „Istorie la persoana întâi”, care se va juca şi la Sibiu în festival. Este un spectacol pe care l-am realizat cu trei colegi actori, care-şi propune să armonizeze elemente din istoria noastră privite la nivel micro, la nivel individual. Nu din perspectiva oficială a manualelor de istorie, ci din perspectiva personală, un soi de istorie emoţională dacă vreţi. Am documentat aspecte din propriile biografii, am recurs la mărturii personale despre războaie, am lucrat cu un focus grup de adolescenţi, valorificând materialul strâns din exerciţii de improvizaţie realizate cu aceştia şi am descoperit un prinţ adevărat, moştenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, înainte de unionistul Al.I. Cuza.

Ideea este să fructificăm, să valorificăm aceste resurse care vin din realitate. Sigur că teatrul în toate formele lui este legat de realitate. Dar ne-am dorit să avem această substanţă, acest conţinut care să vină dinspre spectatori şi pe care l-am conservat şi l-am folosit în scenariu şi în spectacol. Este un spectacol care recurge la proiecţii, la vizual.

Sper că v-am stârnit curiozitatea şi poate în subtext v-am îndemnat să exploraţi şi această formă de teatru legat de realitate.

Carmen Veronica Steiciuc:

Actorul Cosmin Panaite a venit cu o astfel de propunere de teatru documentar, propunere pe care am îmbrăţişat-o şi sperăm să ajungem repede şi la a o înfăptui.

Cosmin Panaite:

Mi se pare absolut necesar ca un teatru din România să aibă în repertoriul său sau măcar în fiecare stagiune un spectacol de genul ăsta. Eu personal am fost mereu impresionat de creaţiile lui David Schwartz, ale Gianinei Cărbunariu, pe care i-am urmărit, pentru care am călătorit pentru a le vedea spectacolele. Este un teatru foarte ancorat în realitate. Cred că problema teatrului românesc de astăzi este că se muzeifică, se osifică, se separă de public, de realitate şi că nu trăieşte în anul în care oamenii trăiesc, în 2019. Teatrul clasic nu înseamnă doar muzeificare şi poate avea forme proaspete, dar pe de altă parte teatrul documentar este mult mai aproape de public şi este singurul tip de teatru care într-adevăr poate să servească ideii că teatrul poate schimba o mentalitate. Este genul de teatru care poate să mă destabilizeze când plec din sală.

Oltiţa Cîntec:

În general, subiectele alese de cei care fac teatru documentar sunt foarte complicate, cu foarte multe conexiuni şi meritul acestor forme, unul dintre ele, este că teatrul documentar îi leagă pe creatori şi pe producători într-un alt fel de public, pentru că foloseşte resursa oferită de public prin expertiza umană într-o măsură mult mai mare decât teatrul de tip clasic. Asigură o altfel de conectare la comunitate, comunitate care la rândul ei simte că teatrului îi pasă.

Cosmin Panaite:

Vorbeaţi despre rolul actorului în genul ăsta de teatru. Pentru mine, să am o miză, să înţeleg exact de ce este important să construiesc personajul acela credibil, să nu parodiez, să înţeleg că a fost o chestie pe muchie, foarte delicată din punct de vedere uman, mă responsabilizează. Genul ăsta de experienţă este cea mai intensă. (…) Ce este foarte important în teatrul documentar este că localizează şi oamenii chiar înţeleg despre ce vor să vorbească artiştii. Cred că rolul acestui gen de teatrul şi a teatrului în general este să te facă să înţelegi, să chestionezi, să gândeşti.

Oltiţa Cîntec:

Spectacolele de teatru documentar nu renunţă complet la ficţionalizare. Într-o anumită măsură nici nu se poate, pentru că e artă. Relaţia artisticului cu realitatea variază ca dozaj şi e şi nevoie de intervenţie artistică în materialul documentar care de cele mai multe ori este foarte stufos. Reţii în spectacol ceea ce consideri că este revelator în privinţa temei respective.

Trebuie să existe şi teatru care să te relaxeze, sunt categorii de spectatori care pentru asta vin la teatru şi foarte bine fac, să socializeze, să petreacă o seară în mod plăcut. Nu trebuie să renunţăm la formele acelea de teatru. Dar sunt necesare, chiar obligatorii, şi formele noi de teatru care să ne mai zgâlţâie puţin, să ne mai pună un pic pe gânduri.

Fluxul emoţional senzaţional care se stabileşte în fiecare seară între actori şi spectatori asigură longevitatea teatrului, orice formă ar lua. S-a făcut un studiu în Marea Britanie care arată că într-o sală de spectacol, când spectacolul este bun, inimile celor din sală bat la unison. Este fabulos!

 A consemnat LUANA POPA