Nouvelles

Thinking outside the ciubăr sau saună în retreat-ul unui vizionar: „PĂDUREA ASUMAȚILOR” și veverițele lui Andrei Măjeri. La Suceava.

Date de l'article: 22 janvier 2025

https://lucianantofi.wordpress.com

Posted by Luciana Antofi on January 22, 2025

Născut Asumat.

La poale de munte, lângă Carpați, în zodia lotrului, cu soarele în Bucovina și luna în România post-mesianică și ante-extremistă. Cu Venus în prosop, Marte în ciubăr și Ascendent în Veveriță. Dintr-un tată arian cu mindset de învingător (care a rupt lanțul de oi al strămoșilor, cătând să schimbe genetica sărăciei) și o mamă revoluționară (siluită de secole în pat de scândură de brad anume ciordită din codru pentru a fura mândruțelor, la vremea măritișului, energia din pântece!), ce caută să reinventeze bărbatul și femeia, îndrumând asumat fiii și fiicele rătăcite prin pădurea de posibilități ale noului mileniu. Către Sine.

Așa ar putea sta scris (sau fluierat (!)) în certificatul de naștere al unui minunat spectacol, „Pădurea asumaților” de la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava, cea mai nouă premieră a lui Andrei Măjeri pe un nou text dramatic al Alexandrei Felseghi, scris și pregătit pentru înscenare cu ceva timp înaintea (!) recentelor alegeri prezidențiale eșuate care au întors România cu Bucovina-n Dunăre. Venite parcă doar să confirme importanța preocupărilor acestei tinere echipe artistice din avangarda teatrului românesc, de multă vreme atentă la provocările cu care este ispitită săgeata ponticului înăuntrul și în afara arcului. Carpatic.

Pe o temă de când lumea și subiecte de alaltăieri cărora le-au pregătit țintă mobilă (confruntarea masculin/feminin, ce mustește la tot pasul de mărunte conflicte universale deslușite în delicioase gâlcevi autohtone complementare), care au devenit între timp o preocupare tot mai serioasă a românilor dornici să intre în rândul lumii, mereu împărțiți în două tabere. Curioase în special pentru cei luați recent prin surprindere (nevoiți să documenteze cazul) de apariția misterioasă în prim-planul scenei politice a unui personaj dintr-o Românie parcă paralelă, aproape invizibilă, ce levitează deasupra noastră amușinându-și viitoarea pradă. Ca multe alte personaje (reprezentative pentru o semnificativă parte a populației, ignorată dimpreună cu toate preocupările ei) educate sub coviltir, departe de sălile de clasă și cărțile de istorie, tradiții și științe, printre confrați de sorginte geto-daco-virtuală, cu spirit antreprenor și serioase apucături de trezire spirituală la toate nivelurile, crescute mari cu degetul pe ecranele rețelelor sociale ce s-au arătat extrem de generoase în a le umple spațiul lăsat liber de orice autoritate (tradițională, contractuală, legală, morală, etc.) care ar fi trebuit să le insufle valorile și credințele autentice înainte să-i lase să aștepte alinierea planetelor după retrogradarea lui Mercur.

Este rama recognoscibilă a neantului minunat decriptat și recompus sarcastic în scenă, țesut abil din toate lacunele societății (economice, politice, juridice, religioase, morale, familiale, educaționale, sexuale) așezate vid lângă vid în fiecare individ cu accesul deschis vraiște la toate formele de exprimare și informare publică, liberă și necenzurată nici măcar de bunul simț. Cele care au făcut posibil mai întâi hăul, apoi apariția și avântul de nedescris al pseudo-științelor, autodidacților și neprofesioniștilor din fiecare domeniu cu care a fost umplut, inclusiv a celor mai ciudate forme de consiliere și dezvoltare personal-spirituală în jurul unor maeștri și falși profeți crescuți la ușile internetului, ce hrănesc cu iluzii oameni dezamăgiți și nesiguri, istoviți de muncă și suprasolicitare și dezbrăcați de orice fel de Dumnezeu până la Sinele gol, dispuși la idolatrii contextuale, prin ale căror slăbiciuni și fascinație au scotocit curioși dramaturga și regizorul, punând la cale un retreat dramatic și teatral de toată frumusețea.

Rostogolind cu multă ironie și umor într-o comedie savuroasă (destul de greu de digerat ca atare în noul context socio-politic) realitățile bărbatului și femeii împinși spre emancipări ridicole și zgomotoase, tot mai specifice epocii de criză identitară pe care o traversăm cu toții în căutare de definiții, dinspre imnul cetățeanului suveran către specificitățile de gen, provocați la luptă unul împotriva celuilalt și împreună împotriva dușmanilor comuni, dar și a firii. În timpuri confuzante de trezire și încercare de redescoperire a adevăratului nostru eu, cu toții sclavi ai societății, traumelor personale, instituțiilor, companiilor, banului, succesului, idolilor, carierei, vizibilității, datoriilor familiale și mai ales ai comparațiilor, robi ai tuturor idealurilor de alții desenate care ne-au antrenat în competiții halucinante ce ne aruncă în luptă până la epuizare și izolare, după ce ne-am renegat mai întâi rădăcinile, tradițiile, rolurile și idealurile personale. Prinși în cele din urmă în grupuri mici în pădure, cu pantalonii nesiguranțelor în vine, la retreat și manifestare, în căutare de (re)asumare.

Departe de ochii neasumaților, în două tabere distincte de trezit femeia, respectiv bărbatul, ca ultime redute pierdute ce se cer recucerite în lupta cu civilizația, rupți de o vreme de rădăcinile din natura mamă și aruncați în afara pădurii, printre tot felul de neasumări și simulări caraghioase de definiții personale, regrupați acum în jurul cabanei-saună sau al ciubărului cu apă rece. Foarte ingenioasă soluția scenică găsită de Andrei Măjeri împreună cu Sabina Reus, care permite individualizarea scenelor nu doar fără ca grupurile să se incomodeze unul pe altul, ci pregătindu-le temeinic apropierea pentru marea confruntare (într-o geografie ofertantă și pentru micile întâlniri care o preced și-i îmblânzesc pornirile), comentând prin decupaje și încărcare cu sens obiectele scenice, împinse cu umor asortat și către simbolistica autohtonă, puternic susținută de universul sonor al lui Magor Bocsárdi care s-a jucat asumat pe teme folclorice (permițându-i minunate asumări coregrafice și lui Alice Veliche, materializate în sincronizări ale ludicului ce particularizează grupurile după gen, preocupări, teme și ierarhii ad-hoc, în care prevalează antrenamentele fizice tip sală (!) învelite în mișcări de dansuri tradiționale). Augmentând prin dispunerea lor (chiar și a celor mobile, precum copacii și stâncile) particularitățile opozabile și provocările feminin/masculin (lumină/întuneric, cald/rece, comfy/incomod, plat/abrupt) definite prin câte un element central care asigură intimitatea de grup în chip delicat sau aspru (sauna respectiv ciubărul) și permit descompunerea în tablouri vizuale pertinente, precum icoanele sau advertorialele TV în rama cabanei ori hora și glumele practice din ciubăr, devenit în cele din urmă tabla pe care este demonstrată teorema lui Lagrange (teoria grupurilor!), ce pune în superbă paranteză teatrală toate luptele lor pentru egalitate, altele decât cea de șanse (comentată și ea prin stâncile în oglindă ale celor două tabere).

Grupuri eterogene la nivelul caracteristicilor individuale (altele decât cele de gen, cred că o opțiune decisivă în alcătuirea distribuției, care-i asigură verosimilul și oglinda în fiecare spectator în vremurile corectitudinii politice ce pare să fi supravegheat dinadins procesul – ceea ce face și firească și spectaculoasă prezența unui masculin autorătăcit în grupul femeilor), asortate la narativul și particularitățile comportamentale ale personajelor ce se străduiesc din răsputeri să-și alinieze suferințele și să-și sincronizeze alienările în speranța că vor primi vindecare și progres personal de toți banii investiți. În zeița Galina, senzuala treinăriță în ale feminității a Clarei Popadiuc, energică, fermecătoare și ispititoare, deopotrivă războinică, autoritară și răzbunătoare, ori în maestrul Arian, antrenorul sexy de masculinitate căruia Cosmin Panaite îi poartă cu demnitate nostalgiile și prohabul, închis atent peste simplitatea lui de țăran și mândria zdrobită sub zalele armurii despotice pe care e nevoit să o poarte în fața lupilor cărora le antrenează vezica ca să-și poată depăși condiția de beta. În rolul acestor exaltați cu ego-uri exacerbate (în nevoie continuă de validare și reconfirmare a pozițiilor de autoritate, smulsă cu forța prin destăinuiri lacrimogene și apel lătrat la simplitate și primordial), cei doi actori își asigură personajele cu doze optime de superficial și ridicol, excelent echilibrate și schimbate, pentru a permite comentariul constant autoironic asupra autosuficienței de care sunt mereu conștienți (și din care își extrag abil esența comică, pe care o folosesc din plin în rostire și gestică, spre deliciul publicului) în calitate de pseudomaeștri ai persuasiunii care au învățat să se impună fără vreo diplomă de autentificare (și în pofida dialecticii dinadins forțate dramatic până la pueril întru argumentare în registrul comic). Abuzând inteligent de adevărata lor energie feminină respectiv masculină, fără să afecteze esența rizibilă cu care au fost învestiți eroii și care le-a insuflat fiecăruia încrederea necesară, asigurându-le bunăstarea materială și ascensiunea ca guru (regizorul le explorează atent toate calitățile și se ajută ingenios de cele vocale, pe care le pune generos în valoare în scene distincte tocmai pentru a le asigura un ascendent valoric autentic asupra celorlalți) în domeniile de dezvoltare promise cursanților lor.

Cei care speră că vor recupera estrogen cu fiecare expirație nepermisă (!) prin care vor reînvăța limbajul pasiunii sau că vor elibera testosteron la fiecare urlet arhaic (ca-n filmul lui Sergiu Nicolaescu (!)). Bine, în timp ce redobândesc tot divinul feminin și masculin pierdute pe drumul redefinirii rolurilor lor sociale, care străbat amenințător drumul înapoi către fiecare dintre membrii celor cele două grupuri puse în conflict, ademeniți aici sub promisiunea refacerii energiei binefăcătoare a pântecului ori a alfa-ului dintre picioarele lor de beta, înainte să meargă la ultimul șușu, atent supravegheați de mâna de fier a noilor lor maeștri spirituali, în contact direct cu tot ancestralul pe care-l pot împărți în această Pădure a Asumaților.

Femininul, grupat sub regulile cu R mare ale Galinei, femeia fericită, autentică și extatică, damnată să justifice toate gesturile de infidelitate și abuz din comportamentul bărbatului prin predispozițiile din natura lui ancestrală, în timp ce se bucură pe deplin într-o nouă șansă la audiență plătită împreună cu aceste femei fără habar, singure, părăsite, înșelate, obosite și depresive, pe care pretinde să le vindece de orice fel de conflict (sufletesc, dantelat, post-suicidal, hemoroidal(!)) împărtășindu-le doct din înțelepciunea dobândită prin autocunoaștere. Care sigur le va ajuta să-și regăsească energia din pântece și le va întări încrederea în sine Anei (Cristina Florea), părăsita care câștigă prea mult și manifestează prea greu, Clarei (Diana Lazăr), mamă de patru copii abandonată fără explicații după cincisprezece ani de căsnicie pentru una mai tânără, lui Adelin (Alexandru Marin) venit aici după o fericire care știe că nu există, după ce amantul l-a lăsat în urmă spre a se întoarce la soție și familia pe care ei doi nu o vor putea întemeia niciodată, poate chiar Luciei și Norei, surorile neconsolate ale unei fete tinere care și-a pus capăt zilelor în urma unei relații eșuate cu un bărbat toxic (Delu Lucaci și Maria Teișanu, rătăcite într-un mediu din care se vede că nu fac natural parte, autoare ale unor scurte și emoționante scene dramatice ce le trădează normalitatea incognito mult înainte să așeze arama pe fața escrocilor, acuzându-i de înșelătorii săvârșite cu bună știință asupra oamenilor disperați, dezamăgiți de sistemele din țara asta, care-i aruncă în brațele unora ca ei).

Cu masculinul, adunat hau lângă hau pentru experiență, adrenalină și disciplină în tabăra lupilor alături de pildele lui Arian (puse în valoare pe fundal canto!), care-i va antrena să-și ia puterea înapoi înfruntând epuizarea fizică, frigul și foamea până vor învăța din nou să-și marcheze corect teritoriul bărbăției (în jurul femeilor pe care vor dori să le însămânțeze). Teritoriu ocupat vremelnic de tarabele cu mărțișoare, bijuterii și invitații de nuntă ale lui Felix (Horia Butnaru, care deschide și spectacolul cu Imnul cetățeanului suveran în plin proces de afirmare de sine, altfel încă rătăcind înarmat virtual pe culoarele jocurilor video în care a crescut (!)), standurile cu uleiuri esențiale ale lui Emilian (simpaticul Răzvan Bănuț care-și prezintă delicios momentul de iluminare), dar și petrecerile psy, goa și tehno organizate de David (Bogdan Amurăriței, singura schimbare reală de vibe!), reșițeanul care a cutreierat lumea învățând și el să-și ridice spiritual clienții la un alt nivel, prelungit acum în puterea buciumului (!). Un teritoriu acum select, căruia e nevoit să-i dea multă vreme ocol Lucian (Cătălin Ștefan Mîndru), membrul non grat al grupului proaspăt format, un tip aparent fragil și complexat, adept al diminutivelor, pedepsit de maestru încă de la prima slăbiciune a vezicii, păstrat la îndemână pentru a întocmi lista de așa nu-uri ale lui Arian. Care-și prezintă și așa da-urile din filosofia de viață în scena de tir cu arcul, ce stabilește esența măreției bărbătești (fă-te mic, să te cuprindă lumea!), puțin înainte ca Galina să prezinte filosofia feminină de viață și să arunce durerea cumulată proaspăt colorată spre a fi lepădată în Univers de cursantele ei.

Orbecăind cu toții printre imperativele și dramele de gen (și de topic!), ciocnite spectaculos teatral de Andrei Măjeri în grupuri mai mari sau mai mici (!) care le confirmă în cele din urmă firea și slăbiciunile specifice (excelentă scena întâlnirii Luciei cu Lucian și monologul în care Cătălin Ștefan Mîndru izbucnește furios într-o definiție onestă a bărbatului, susținută tandru de Delu Lucaci, completată mai târziu de și mai elaborata scenă a întâlnirii dintre Ana și Felix, în care strălucesc Cristina Florea și Horia Butnaru într-un veritabil exercițiu de echilibrare a energiilor adevărate (!)), pierdute momentan printre aceste idolatrii contextuale, proiectate pe acești doi lideri spirituali, înainte de a se angaja în război total unul cu altul (căruia regizorul alege să-i dea drumul în ritmuri de hip-hop) în cea mai elaborată scenă a spectacolului (întâlnirea celor două tabere). În care Clara Popadiuc și Cosmin Panaite pun punctele pe M și F, demonstrând cu vârf și îndesat teorema grupurilor, trezite până la urmă la crunta realitate. Și reprofilate corespunzător.

Avertizând asupra pericolului plaselor de siguranță întinse fals la tot pasul de profeți, vraci și antrenori personali crescuți la rădăcina gardurilor după câte o ploaie informațională mai însemnată (cu care ne-am putea trezi peste noapte în poziții amenințătoare de putere!) care se hrănesc cu vulnerabilitățile celor mai slabi de înger și se îmbogățesc monetizându-le fricile și nevoile de apartenență, adaptare și reușită, vânzându-le false iluzii și deviindu-le traseele personale ce le pun sub amenințare destinele, desființându-le uneori chiar și contractele sociale ce se cer stringent înlocuite de unele noi, veritabile capcane pentru conștiințe tot mai debusolate în căutare de idoli și soluții de salvare, confruntate de la vârste fragede cu fake news și teorii conspiraționiste intens promovate în spațiul virtual (restricțiile impuse recent de unele state împotriva rețelelor de socializare confirmă tendința) care ne-au deschis deja porțile către era post-adevărului.

O imensă pădure cu alune prin care bâjbâie încă să-și găsească locul fiecare conștiință netrezită, amenințată cu realitatea de veverițele (superbă ideea regizorală pusă în practică prin Delu Lucaci, Horia Butnaru și Răzvan Bănuț!) ce și-au antrenat mușchiul minții iscodind atent preajma, urlându-și indignarea de pe marginea neputințelor tuturor în speranța că vor fi auzite și văzute când pun degetul pe cioturile pericolelor și imposturii. Care ne pot compromite viitoarea înverzire, în încercarea disperată de a bandaja și acoperi rapid rănile deschise de cotidian în fiecare trunchi înainte de a ne vindeca uscăciunile, amenințând cu septicemia întreaga pădure, prinsă cu asumarea de grup sub fierăstrău puțin înainte să fure startul. Ca-n codru, dom’ne!, ca-n codru!…

Bine, ca-n „Pădurea asumaților”, căreia Andrei Măjeri îi cercetează demult scorburile după sensuri mai vechi sau mai noi, pe care e dispus să le tălmăcească uimitor pe înțelesul tuturor.

Înainte să fie prea târziu.