Veta și Levantul de Doru Mareș

https://artitudini.ro/veta-si-levantul

În „țara tristă, plină de humor”, cu al ei „cerc barbar și fără sentiment” – vorba poetului născut cu vreo sută cincizeci de kilometri mai la sud de Teatrul Matei Vișniec – nu e deloc simplu să te descurci/supraviețuiești/bucuri de viață măcar pe postăți cu aria calculată în minute. Căci, „prin asta ești celebră-n Orient”. Ei, cam de aici ar putea pleca înțelesul montării sucevene a Nopții furtunoase, propusă de Mădălin Hâncu. Talgerul levantin al unei eventuale balanțe civilizatorii e plin ochi (scenografia lui Răzvan Bordoș o spune ingenios, minuțios și cu haz), celălalt plutește în aerul (recognoscibil la zi) al unor intenții cât se poate de mimate și unor acte prea de tot ratate.

Jupân Dumitrache la el acasă, în leagănul alcoolizat fără pauză al intimității, e firesc să o ducă „după legea veche”: fes militar turcesc înciucurat, halat, iminei (înciucurați și ei) și inevitabila narghilea. Semnul neaoș, adevărata Voce a patriotului naționale, e țuica, ubicuă și pentru toți, rudă de sânge cu drapelele tricolore și, în definitiv, și cu icoana Sfântului Andrei (ușă a unui „seif” self-madeși, de ce nu, self-concept), dar și cu crucea de pe pieptul lui Titircă, trimitere zglobie la un Tartuffe de mahala mioritică. Uniformele de gardă civilă – a acestuia și a  ipistatului – intră în inventarul europenismului mimat, nu mai puțin peretarul-icoană a sexualizării, care, în pofida flamengoului din imagine, spaniolesc el la origine, tot semn al kitschului oriental rămâne. Chelia completă a lui Cătălin Mîndru și pletele lui Alexandru Marin (interpreții lui Jupân Dumitrache și, respectiv, Nae Ipingescu) nu sunt antinomice, ci, mai degrabă, semne complementare ale unei situări în piramida socială, pentru care legea e instrument docil la bunul plac al mâinii care hrănește, face bani și dă fără număr leacul de sete (de mirare cum limba română nu a creat și un verb pornind de la țuică, din moment ce de la apă a știut să-l formeze pe „a adăpa”).

Cum, ziceam, toată lumea plutește în aburul elixirului de prună, doar un singur personaj își păstrează cumpătul, profitând discret (deși vizibil aflat în posesia unui proiect existențial hedonist) de confuzia generală: Veta. Clara Popadiuc o construiește geometric, fără asperități, inedit aș spune, într-un război de neghicit cu toată lumea care, în definitiv, poate porni de la poarta cu număr bătut pe dos (pișicher, Nenea Iancu…, nu mai puțin regizorul în bine desenatele scene erotice) până în patul care e de folosit doar întorcând cu spatele icoana Sfântului Andrei (normă etică definitorie pentru context atunci… și acum). În definitiv, este un soi de Hera, într-un Olimp din spatele ulucilor, a cărei bina presupune jucarea calmă pe degete a „boborului” din preajmă. Opțiunea regizorului pentru distribuirea Clarei Popadiuc în rol este, cred, cheia montării, cea care asigură diferența specifică, actrița conducându-și personajul cu o precizie exemplară, fără de care necesara tensiune interpolară s-ar fi șubrezit.

Jocul acesteia permite Cristinei Florea contrapunctul, în rolul Ziței, într-o desfășurare de isterie balcanică apropiind-o mai mult de Titircă decât de versulețele înamorate ale lui Rică Venturiano, lui Horia Butnaru strategia de executant șmecher și naiv totodată (paradoxul e doar aparent), în rolul lui Chiriac, în sfârșit, lui Delu Lucaci (în travesti) realizarea unui Spiridon mimetic, în logica finalului care reproduce intenția lui Caragiale de a continua piesa cu o parte a doua, Titircă, Sotirescu & C-ia, în care Spiridon ar fi fost „mare agricultor, mare proprietar şi deputat guvernamental”. Nu din altă logică, Răzvan Bănuț își construiește un Rică Venturiano ajuns un soi de zombi în frac alb, acoperit de cimentul binalei, într-o înspăimântată uimire de Candide încurcă-lume și încurcă-sine.

Justificarea suplimentară a logicii construcției regizorale, Mădălin Hâncu o realizează și prin adaosul celor doi Mitici (Diana Lazăr și Bogdan Amurăriței) care vor continua ca Leonida și Efimița, pentru a încheia citând din dialogul epistolar dintre Caragiale și Paul Zarifopol. Relativa ambiguitate de gen a acestora accentuează ambiguul de atmosferă, dar și de situație, suport (nu singurul) al comicului din spectacolul sucevean.

Unica obiecție pe care aș avea-o este legată de euforia bahică pe care mi-aș fi dorit-o o idee mai puțin evidentă, cel puțin pentru înțelegerea eficientă a replicilor, în anumite momente.

Altfel, varianta lui Mădălin Hâncu și a actorilor Teatrului Matei Vișniec se adaugă interesant într-un parcurs caragialesc pentru care „Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Sunt miniștri.” Nu de alta, dar tot din corespondența cu Paul Zarifopol aflăm cum dramaturgul știa foarte bine că „măgarul, să-l potcovești cu aur și să-i pui samar cu diamante, armăsar arăbesc nu se face; el, tot el rămâne și din ce în ce tot mai el!”.