A fi sau a nu fi …asumat? - de Călin Ciobotari

https://www.7iasi.ro/a-fi-sau-a-nu-fi-asumat

În urmă cu aproape un deceniu, când Tom Nichols își redacta faimoasa carte despre sfârșitul competenței, lucrurile încă nu păreau atât de dramatice. Între timp aproape că a devenit literă de lege că oricine poate spune orice și, dacă își „asumă” cu suficientă pasiune și convingere acest orice, îl poate transforma în „certitudine” sau „pildă”. În epoca post-adevărului, „a demonstra” a fost înlocuit cu „a influența „, știința tradițională pierde tot mai mult teren în fața epistemologiilor de Insta, iar imunitatea cognitivă a multora dintre semenii noștri e la pământ. În jurul nostru, oamenii cred în felurite aberații cu aceeași intensitate cu care altădată credeau în vrăjitoare sau în formă plată a pământului. Figura sobră a omului de știință, a filosofului, a expertului a fost treptat înlocuită de carisma trecătoare a câte unui mesia de online, gata să promită salvare, mântuire economică și spirituală, revoluții personale și publice, compensații pentru frustrări individuale sau naționale. E, cred, una dintre cele mai urgente teme ale timpului nostru, urgență probată în societatea românească de recentele și dubioasele întâmplări din alegerile prezidențiale, încă neîncheiate și încă apte să ne surprindă pe mai departe. Regizorul Andrei Măjeri și dramaturga Alexandra Felseghi au meritul de a fi înțeles importanța aducerii în spațiul scenic a acestui subiect și al tratării lui cu mijloace teatrale. O fac în spectacolul „Pădurea asumaților” de la Teatrul „Matei Vișiniec” Suceava, așadar în plin ținut al mănăstirilor și al unor rezultate electorale ce au dat satisfacție toamna aceasta partidelor suveraniste.

Spectacolul începe cumva hamletian, cu un personaj masculin traversând de colo-colo decorul-pădure și formulând celebra întrebare care deschide piesa Hamlet: cine-i acolo? Într-un astfel de context, e o întrebare ce nu mai chestionează ontologia, ci cunoașterea: cine mai e acolo, în spatele cunoașterii? Poate fi oricine, ori asta e același lucru cu a răspunde: nimeni! Printre brazii mobili, căbănuță din lemn și stânci butaforice, se strecoară neantul și fredonatul duios al „imnului suveranist”…

Pădurea nu e locuită doar de veverița curioasă, personaj încântător cu multiple sarcini scenice, ci și de două grupuri umane, orășeni veniți aici în așa numite tabere de retreat, relaxare activă menită a da sens vieților lor anoste sau ajunse în felurite impasuri. Fiecare tabără are, desigur, un lider. Galina din Bălți, tămăduitoare spirituală, înger de lumină, influenceriță, specialistă în tot și în nimic, purtătoare de mesaje despre vibrație, energie și exacerbarea femeii de la sol în sus, amintind evident de un personaj recent intrat în viața publică, însă nelimitandu-se la acesta, ci sintetizând multe alte discursuri franjurate de impostură sau de prostie pură.

Dacă prima tabără e oarecum una „generalistă”, a doua, Lupii lui Arian, e „asumat” românească. E condusă de Arian, „fiu de țăran”, apărător al familiei tradiționale, căutător al masculinității pierdute (bărbatul alfa), alergic la bărbăția de tip beta, transmițător al unor ecouri legionar-haiducești, cu acel mixaj daco-creștin etalat ca soluție pentru o existență plină de sens. Athos, pilde revelate, părintele Paisie, arcurile cu săgeți, ciubărul cu gheață și multe alte năzbâtii alcătuiesc conturul atât de ofertant al personajului.

Bineînțeles, și Galina, și Arian sunt impostori, rolurile pe care le joacă sunt diferite de ceea ce au făcut sau au fost până nu demult. Impostura lor, departe de a fi una inofensivă, provoacă suferință, derută, ba chiar moarte. Să remarcăm, în treacăt, că operațiunea aceasta dramaturgică de ironizarea a unor trenduri sau tipologii a fost practicată de-a lungul timpului în teatrul românesc. Au exersat-o, printre alții, Alecsandri și Caragiale, fie numai dacă ne gândim la ironizarea unor retro-„influenceri” precum Chirița sau Rică Venturiano. Spre deosebire de simpatia pe care încă o resimțim față de ridicolul unor astfel de personaje, în cazul Galinei și al lui Arian dramaturgia lui Felseghi operează mereu în dublu: pe de o parte indică mecanismele fascinatorii pe care anti-eroii ei le creează, pe de altă parte subliniază apăsat nocivitatea lor. Râdem de ei, de acțiunile lor, însă o facem cu o anumită precauție. Și ne bucurăm sincer că, cel puțin în scenariul spectacolului sucevean, în ciuda finalului deschis, cei doi o sfârșesc destul de prost. E, așadar, ceva sănătos-demascator în proiectul Măjeri & Felseghi, nu doar o simplă și neutră ilustrare detașată. Altfel spus, avem de a face cu o demascare asumată (sic!)

E interesant de studiat, apoi, efectele acestui spectacol asupra publicului. La modul ideal el ar trebui să te determine să fii atent, să evaluezi cu ceva mai mult discernământ ofertele de salvare sau de „know how” pe piața (infinit) de liberă. Totuși, înclin să cred că, dacă ești prost (la modul „asumat prost”), vei rămâne prost și după ce îl vezi, vei vota cu aceași inconștiență si îți vei trăi viața la fel de manipulat ca și până acum. La prima vedere, pare un spectacol ce dă satisfacții „de bulă”, poate cu unele promisiuni de a influența anumite decizii la nivelul încă nehotărâților.

Sclipitor pe alocuri, textul Alexandrei produce personaje, generează situații, sintetizează tare moderne, subliniază inteligent unghiurile moarte în care ajunge omul contemporan, operează cu penibilul produs de neo-credulități dezarmante, corelează vulnerabilitățile psihologice feminine și masculine, explorează jocuri de limbaj etc. M-ar fi interesat, însă, dezvoltarea mai apăsată a unui registru secund, ceva mai grav contrabalansând comicul per se. În ultima parte dramaturgia tatonează și zona aceasta, însă destul de firav. Există și o anume precauție împotriva unor eventuale acuze de negare prea radicală a sfintelor tradiții: un fragment de doină de jale, autentică, jumătate plină a paharului plin cu sergiunicolaisme, dacisme și așa mai departe.

Decorul (scenografia îi aparține Sabinei Reus), construit la fel ca dramaturgia, în cheie ironică, amintește, prin butaforiile la care recurge, de decorurile de operă, senzație intensificată de aria pe fundalul căreia se derulează primul discurs tămăduitor – fals feminist al Galinei. Brazii strămoșești coexistă cu cabana-saună, iar atmosfera feerică de „tărâm binecuvântat” cu decupaje vizuale pe care, asemenea unui ecran cu adâncime, ni le relevă spațiul cabanei. Un ciubăr imens dă satisfacție iubitorilor de fortificant spa mioritic, dar permite și reușite jocuri de limbaj (memorabilul a gândi „out of the ciubăr”). Mobilitatea unei părți a decorului (brazii și pietrele) permit reorganizări dinamice ale spațiului. De altfel, ritmul spectacolului este foarte bun, cu unele mișcări scenice dezvoltate coregrafic (coregrafia e semnată de Alice Veliche) – lupte, frânturi de party etc.

Muzica lui Magor Bocsardi acompaniază inspirat situațiile pe care le propune regia, alternând liniile melodice culte cu cele populare sau moderne. Pe alocuri se cântă/ se produc sonorități live, știute fiind disponibilitățile în acest sens ale actorilor suceveni.

La răstimpuri, vagi ecouri din Shakespeare vor mai traversa scena. Întreg spectacolul are, de altfel, ceva dintr-un vis semi-coșmaresc al unei nopți de vară (cu atât mai mult cu cât luminile nu decupează foarte apăsat nocturnul de diurn, preferând dereglajul general al unei „nopți a minții”), cu pădurea ce ascunde și dezvăluie delirurile trans-realiste ale omului contemporan.

În cele două roluri principale, Clara Popadiuc și Cosmin Panaite dețin controlul, construind cu poftă și precizie personaje mult mai complexe decât par la prima vedere. Ei nu se pot limita la caricaturizări, ci trebuie să împlinească și un anumit tip de atent controlat farmec al imposturii. Apoi, e necesar și un efect de sinteză, căci dincolo pe personaje cu nume și prenume, Galina și Arian sunt, desigur, tipologii. Rezultatele muncii lor sunt semnificative, iar publicul îi urmează necondiționat prin …pădure.
Nu doar Galina și Arian au partituri consistente. Toți actorii din distribuție beneficiază de „momente de glorie”. Uneori ele vin firesc, alteori simți construcția țintită, broderia dramaturgică născută pentru dezvoltarea unui anumit personaj. „Bărbatul beta” al lui Cătălin Mândru și revanșa pe care și-o ia în final, homosexualul Adelin al lui Alexandru Marin, antreprenorul de uleiuri esențiale al lui Răzvan Bănuț, Dumnezeul mărțișoarelor interpretat de Horia Butnaru, băiatul sensibil din Reșița (Bogdan Amurăriței), apoi momentele comic-dramatice ale Cristinei Florea, Delu Lucaci, Diana Lazăr, Maria Teișanu reprezintă toate plusuri categorice ale montării sucevene.

Ce așteptări ar trebui să avem de la un astfel de spectacol? Are „Pădurea asumaților” și valențele unui proiect educativ? Sau e doar o compensație reparatorie pentru cei ce se simt ultragiați de sfârșitul competenței, de impostură, de delir, de prostirea pe față, de manipularea grosolană, de falsele profeții, de mesianismele pe cât de atractive, pe atât de păguboase? Greu de spus, probabil fiecare rămâne cu ce are nevoie. După cum, nu am îndoieli, vai!, unii spectatori vor trăi bucuria de a fi văzut live, la teatru, „un înger de lumină” („‘ai de p… mea”) și de a fi auzit atât de frumos cântat străvechiul, frisonantul, dumnezeiescul cântec al lotrului…