Stiri
Bobo de la „Fără Zahăr” şi mai mult de-atât
https://www.crainou.ro/2018/09/19/bobo-de-la-fara-zahar-si-mai-mult-de-atat/
Dacă declar că acest material s-a născut după o întâlnire la o „carbonara” şi un pahar de apă, cu Bogdan Marian Burlăcianu, probabil că majoritatea cititorilor s-ar întreba „Cine-i tipul?”. Dacă însă aş spune că este vorba de Bobo, de la „Fără Zahăr”, jumătatea „serioasă” a trupei, probabil n-ar mai exista nicio nedumerire în legătură cu identitatea interlocutorului meu.
Pare cam ciudat, pentru că poantele te ţin veşnic tânăr şi puţin nebun în conştiinţa publicului, dar cei doi prieteni deştepţi, talentaţi cu carul, care i-au învăţat pe români unde se află Dorohoiul pe hartă, se apropie de 40 de ani. Unul chiar cu câteva luni mai repede decât celălalt.
Ca o prietenie de bine blestemată să nu se desfacă niciodată, trupa „Fără Zahăr” despre care Bobi şi Bobo n-au avut la început nici cea mai vagă premoniţie că ar putea să aibă succesul avut deja, se menţine, căutată încă, aplaudată, „de râs” cu aceeaşi poftă, şi după 17 ani de la înfiinţare. Între timp, băieţii s-au apucat şi de alte treburi, serioase, şi separat. Bobo a consolidat pe scenă o colaborare splendidă cu Ada Milea, a fost puţin actor, dar mai ales compune muzică pentru spectacole de teatru. Mai copt şi de aceea poate mai spumos ca-n prima tinereţe, Bobi face stand-up comedy şi are cu adevărat succes într-un gen de spectacole de umor în care aplauzele nu vin decât numai şi numai dacă ai umor.
Ce ne interesează şi mai mult ca suceveni este că amândoi au făcut ca ultimul spectacol pus în scenă de actorii Teatrului Municipal „Matei Vişniec” din Suceava să fie un mare succes, unul cu ecou puternic şi în rândul publicului francez, în faţa căruia “Pisicile” TMMVS au jucat în această vară. Pentru „Pisici” sau „Cats”, spectacol care aminteşte doar cu numele de celebrul musical care a debutat şi pe Broadway în 1982, Bobo a scris muzica şi l-a regizat, iar Bobi a compus majoritatea versurilor. Ce şi cum au făcut, este secretul şi talentul lor, dar premiera de la Suceava, din 15 septembrie şi reprezentaţia de a doua zi s-au jucat cu casa închisă.
„Fac şi ciorbe bune”
M-am înfoiat fudulă când lumea de pe o terasă din Suceava l-a recunoscut, atunci când l-am revăzut pe Bobo Burlăceanu într-o scurtă pauză de repetiţii, cu o zi înainte de premiera la „Cats”. A rămas în el destul din tânărul cald şi puţin timid din urmă cu aproape 14 ani, când într-o conjunctură frumoasă i-am cunoscut şi în afara spectacolului pe cei doi membri ai trupei „Fără Zahăr”.
„Când ai să mori, la 210 ani, în epitaful tău va scrie tot «Bobo de la Fără Zahăr», nicidecum numele tău, Bogdan Marian Burlăcianu. Valabil şi pentru partenerul tău, Bobi”, deschid discuţia.
„Noi am fost Boby şi Bobo înainte sa ne cunoaştem, înainte să existe formaţia Fără Zahăr, altfel am fi fost bănuiţi de o strategie de marketing de genul «Lolek şi Bolek», «Stan şi Bran» sau alte cupluri care şi-au pus nume «cach» . Uneori a fost greu pentru public să spună repede care eram Bobi şi care Bobo, de aceea nu m-am supărat să fiu confundat. La Bobi e mai ciudat, că pe el îl cheamă Gabi. N-am nici o chestie cu numele, că nu doar mi l-am ales eu, n-am plătit pentru el. Mi l-a dat un coleg, în clasa a 7-a şi a fost mai bine pentru că până atunci îmi spuneau «Burlan». Până la urmă mi se poate spune oricum, Gelu, Marius…”
Bobo a împlinit 39 de ani, pe 1 septembrie, şi, profesional, a făcut o mulţime de lucruri. După prima facultate, cea de Ecologie şi Protecţia Mediului, la „Cuza” în Iaşi, a lucrat câteva luni la un radio, apoi a fost referent cultural la Casa de Cultură a studenţilor din Iaşi. Juca deja teatru în trupa „Ludic” a Casei şi prinsese gust de actorie. Împreună cu Bobi, coleg de liceu cu care jucase în trupa de umor, la Dorohoi, care făcea alte facultăţi, i-a venit idea, într-o vacanţă de iarnă, să facă trupa „Fără Zahăr”. Era din nostalgie şi a ieşit un succes, pe care habar n-aveau că-l vor avea. Textele şi melodiile lor de „inspiraţie sătească” au prins a smulge hohote nebune de râs în rândul studenţilor ieşeni, apoi şi dincolo de distracţiile studenţeşti. Au făcut primul CD şi s-au trezit, cu uimire, că sunt ascultaţi de la copii până la bunici. Au umblat prin ţară promovând primul album, apoi au făcut şi al doilea, apoi au vrut şi altele şi altele, au crescut, s-au aşezat la casele lor, au făcut copii, dar au făcut ei ceva încât trupa Fără Zahăr are spectacole şi în ziua de astăzi, iar ei, separat, au cariere frumoase.
Bobo a fost actor, interpret, publicist şi este, partea cea mai consistentă a carierei lui, compozitor de muzică de spectacole de teatru, deşi, paradoxal, nu are studii muzicale. Doar încă o facultate, de regie-film la „Hyperion”, în Bucureşti. A făcut-o pentru că, lucrând deja în spectacole cu Ada Milea se simţea, o spune el, ca un clandestin, ca un călător fără bilet.
„Mai fac şi ciorbe bune”, mă întrerupe din enumerare, râde scurt, îşi mângâie smocul de păr din barbă şi devine serios. „Încerc să fac ce pot. Îmi place foarte mult diversificarea. De la început mi-a plăcut să explorez, să văd până unde mă pot duce, cât mă pot duce. Sunt mulţumit de ce iese. Am atins nişte limite. M-am trezit lucrând în paralel la trei coloane sonore. Mi-am zis ok, asta este o treabă pe care nu pot s-o duc şi ar trebui s-o las mai moale. Am avut la un moment treabă cu două spectacole, unul la Sibiu şi unul la Turda, şi făceam naveta între cele două. Am încercat cu alte două, dar când am dat de trei, n-a mai fost bine” mărturiseşte el.
În doar două săptămâni, cât actorii suceveni au fost plecaţi în Franţa cu „Cats”, Bobo şi Bobi au avut patru concerte cu „Fără Zahăr”, la Timişoara, Vama Veche, Bacău şi Botoşani, cu mulţi kilometri şi somn puţin din cauza concertelor care se terminau mult după miezul nopţii. Apoi au venit ultimele repetiţii de la Teatrul „Matei Vişniec”. Şi acuşi, la începutul lunii octombrie, vine o premieră la Teatrul „Masca”, încă un proiect muzical început în această primăvară.
Ada Milea – cel mai sufletist şi mai bun om
„E greu să faci muzică de spectacol?” îl întreb pe Bogdan Burlăcianu care cu o modestie de-a dreptul enervantă îmi povesteşte despre începuturile într-o carieră în care răzbate cu succes doar prin harul ce i l-a dat Dumnezeu şi educaţia muzicală primită, cultivată. „Nu e greu. Nu mi-a fost greu nici la început, în 2007, la Iaşi cu spectacolul regizat de Radu Apostol, după un text de Maria Manolescu, «With a little help from my friends». Atunci l-am cunoscut şi pe Cosmin Panaite, acum actor la Suceava. Am ajuns acolo la recomandarea Adei, pentru că ea nu putea. Habar nu am de ce m-a recomandat, pentru că eu nu făcusem muzică pentru spectacole de teatru niciodată şi habar nu am de ce Radu Apostol a accept să colaboreze cu o persoană care nu mai făcuse asta niciodată. Privind retrospectiv peste munca mea de atunci, din punct de vedere tehnic nu erau nişte compoziţii strălucite, în schimb se potrivea foarte bine cu ce se întâmpla în scenă. Era vorba de cinci adolescenţi care-şi petrec o noapte pe litoral, care treceau printr-o perioadă tumultoasă, nesigură, de căutări. Nesiguranţa mea la prima colaborare pentru o coloană sonoră de teatru s-a potrivit extraordinar cu nesiguranţa ce trebuiau s-o joace personajele .
Am muncit poticnit, nesigur, dar am fost mândru de mine. A ieşit un spectacol tare frumos şi bine primit şi datorită acestor lucruri am mers mai departe” încheie Bobo povestirea şi amintirea fericită îi face pielea de găină.
Îi spun că Ada Milea a fost pentru el un om providenţial. Îmi răspunde că Ada a fost pentru el un mentor şi comparând, dacă anii de teatru în trupa „Ludic” au fost ca o facultate, colaborarea din 2005, cu Ada Milea, a fost un master. „E omul cel mai sufletist şi mai bun pe care l-am cunoscut. Ar renunţa mult la ea ca să îi fie bine celui de lângă ea. Este altruistă natural. Renunţă la ea ca să-i fie confortabil partenerului ei de scenă şi reuşeşte asta fără să facă rabat actului artistic. Nu renunţă niciodată la ce vrea ea să spună sau să exprime, dar găseşte întotdeauna o cale foarte frumoasă să o facă”, spune Bobo.
Muzică pentru cam 30 de spectacole şi colaborări cu regizori importanţi
Probabil că Bogdan Burlăcianu a depăşit 30 de spectacole la care a colaborat compunând muzica şi lucrând alături de regizori importanţi din ţară. Au fost spectacole la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, la Teatru Naţional din Timişoara, la teatre din Arad, Sibiu, Turda, la Teatru Naţional Botoşani, la Teatrul de Tineret Piatra Neamţ, la Teatrul „Ion Creangă”, „Odeon”, „Bulandra”, Teatrul Foarte Mic, Akt, Arcub, toate din Bucureşti, la Centrul de Teatru Educaţional „Replika” şi poate că am mai scăpat vreun loc. A avut colaborări repetate cu regizori precum Antonella Cornici, Radu Apostol sau Geanina Cărbunariu, oameni pe care i-a cunoscut la recomandarea unuia către celălalt, semn clar că munca lui Bobo era apreciată. A învăţat de la ei, s-a mirat de munca lor şi a admirat-o.
„Pe Gianina am cunoscut-o prin Radu Apostol. El, Geanina, Andreea Vălean şi Peca Ştefan aveau gruparea «dramAcum» şi făcuseră un spectacol comun cu teatrul Maghiar din Cluj «Roşia Montană», pe linie fizică şi pe linie politică. A fost ales cel mai bun spectacol pe un text contemporan românesc din cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti, în 2011. Radu mă adusese pe mine să fac muzica, şi am făcut-o. Geaninei i-a plăcut şi, de acolo, au urmat celelalte colaborări cu ea. Este un profesionist superb şi are un stil de lucru pe care nu l-am văzut la nimeni altcineva. Pentru cine nu ştie, regizorul Gianina Cărbunariu îşi face spectacolele singură. Îşi scrie singură textele şi în timp ce lucrează, corectează, modifică mereu. Ea creează de fapt, până când scoate spectacolul pe care şi-l doreşte. Tot cu Geanina am lucrat în două spectacole, la Sibiu, pentru care muzica a fost realizată din sunete care ies din manevrarea scenelor, din lanţuri, scripeţi, parapeţi, puse apoi pe secţiuni ritmice. Apoi am lucrat cu ea în spectacolul, „Oameni obişnuiţi”, în 2016, în care muzica a fost compusă din surse specifice scenei care se juca. Scena de spital a avut la bază sunete din spital, de la aparate medicale, paturi. Cea de birou, a fost realizată din sunete de birou, sertare ce se închid, ţăcănit de pixuri, tastaturi, iar scena despre drumuri, cu sunete din trafic.
Mi-a plăcut foarte, foarte mult să lucrez cu ea. E super profi!!” spune interlocutorul meu.
„Cred că mi-ar ieşi mai bine să fac lumea să plângă, decât să râdă”
Bobo Burlăceanu este cel mai serios membru al unei trupe de umor de care ştiu, dar îi place să facă lumea să râdă cu gura până la urechi. Recunoaşte însă că nu este un comic, că în viaţa de zi cu zi este un tip anost care gândeşte mult înainte de a face o glumă. Spune că la el umorul s-a născut ca un mecanism de apărare.
„Am plecat de la a face haz de necaz, mai scriam poezii despre colegi la care nu-mi plăcea ceva, dar nu sunt un comic natural. Dacă eram, făceam stand-up, ca Bobi. El este un pontos şi în viaţa de zi cu zi. Sunt un tip timid, aşa că umorul a venit ca o metodă de a mă ajuta să trec prin viaţă. La începuturile noastre în «Fără Zahăr» am lucrat împreună cu Bobi, dar m-am dus mai apoi mai mult pe muzică, el rămânând mai mult pe versuri.
Cred că aş şti totuşi să fac lumea să plângă şi mi-ar ieşi mai bine decât să o fac să râdă. În compoziţii, eu am plecat cu piese serioase. Când am învăţat să cânt la chitară, târziu, în clasa a 11-a, scriam piese de dragoste, cea pierdută, regăsită, părăsită, din alea din adolescenţă, pe care le cântam în grup, pe bancă în parc. În paralel făceam poante cu Bobi în trupa de teatru a liceului. Ulterior, acele piese serioase le-am scos din sertar, le-am modificat puţin versurile, le-am ajustat, le-am dat mai multă viaţă şi au devenit, în 2013, proiectul «The Brad Pits»”, povestește Bogdan.
Înainte de lansarea trupei undergound, la 1 februarie 2013, în care el şi-a cântat compoziţiile adolescenţei împreună cu Alex Neagu, Bobo declara cu „lipsa” de umor declarată: „Era păcat de ele, sunt cântece foarte drăguţe. Aşa că le-am scuturat de praf, le-am spălat, le-am pieptănat, le-am dat cu parfum şi le-am scos în lume. Majoritatea-s de dragoste împuşcată în picior şi se cântă în engleză”.
„Şi noi, noi le cântăm. Şi ne mai mirăm o dată”
„Ascunde, mamă, cazanu’/ Să nu-l găsească duşmanu’/ Că eu plec să-mi apăr neamu’/ Neamu’ lui Peneş Curcanu’” mi-a venit în minte refrenul din doar una dintre multele piese cu care „Fără Zahăr” face publicul din România să mai râdă încă. Bobo şi Bobi au înfiinţat trupa acum 17 ani, iar partenerul meu de discuţie spune că de tot de atâţia ani este într-o continuă uimire că piesele lor sunt cerute în spectacole şi aplaudate, în ciuda faptului că unele parodiază personaje ce nu mai sunt la modă.
“Sunt piese de-ale noastre care rezistă în timp deşi pomenesc de personaje care nu mai sunt de actualitate, precum Mircea Radu, Cătălin Radu Tănase. Totuşi piesele au în continuare impact pentru că sunt probabil legate de un anumit context al vremurilor acelea. Oamenii ne spun că au crescut cu piesele noastre, că erau studenţi când le ascultau, şi melodiile noastre le readuc amintirile, senzaţiile. Chiar dacă se vorbeşte în ele de personaje care nu mai sunt în vogă, au valoare personală. Şi noi le cântăm. Şi ne mai mirăm o dată” spune Bobo.
După 17 ani, Bobo şi Bobi mai râd încă unul de poantele celuilalt, se distrează încă, deşi se văd rar, doar la concertele „Fără Zahăr”. Pe drumurile lungi, în maşină, Bobi îşi testează materialele de stand-up pe Bobo, iar colegul lui spune că e foarte bun. Textele pontosului Bobi la care la început colabora şi muzicianul Bobo au fost întotdeauna deliciul spectacolelor „Fără Zahăr”. Păreau a fi scrise uşor din două minţi deştepte ale unor oameni cu haz care nu fac altceva decât să glumească toată ziua. Dar uite că nu era chiar aşa şi dovadă că poanta bună este lucru serios stă şi în spusele următoare ale unei dintre jumătăţile trupei cu origini dorohoiene.
„La început le scriam cu foaia şi pixul în mână şi făceam brainstorming. Ne stabileam o temă. Avem un cântec despre…Stabileam şi un fel de schemă. La piesa «Sandu», de exemplu, o parodie după Eminem, am făcut o listă de cuvinte care ar trebui să se regăsească în text, cuvinte de inspiraţie sătească. După aceea am făcut slalom. Şi a ieşit. La «Sandu», cam aşa: «Dragă Stela…
Îţi scriu pentru a şaptea oară direct din patul de spital/ Am învăţat să scriu cu stânga, la dreapta sunt lovit mortal/ C-am interceptat cu gura o potcoavă prinsă-n cuie/ Pe un picior de cal!/ Ne ştim de când eram copii, de când eram uite-atâtica/ Te fugăream prin cimitir la-nmormântarea lu’ bunica»… şi aşa mai departe”.
„Pisici”, un succes de public şi un spectacolul făcut cu suflet şi talent
Discuţia mea cu Bobo Burlăcianu s-a produs înaintea premierei spectacolului „Pisici”. Între timp spectacolul a avut un succes mare de tot, părerile publicului, fiind unanime, de genul „Woaaaaa, ce joc, câtă viaţă, ce muzică, ce versuri!!” Când ne-am întâlnit Bobo avea deja emoţia în gât, deşi prestaţia actorilor mergea perfect, doar apăruseră ceva probleme tehnice. S-a ţinut tare însă şi chiar dacă a tras de zeci de ori de părul din barbă, s-a ţinut tare şi mi-a povestit cum a ajuns ca împreună cu Bobi să aducă la Teatrului „Matei Vişniec” din Suceava unul dintre cele mai mari succese de public de până acum.
Era un gând vechi al lui Bobo de a face un „Cats” al lui T. S. Eliot, pe scena unui teatru din România. A găsit în acest sens o traducere foarte bună a textului original, al lui Florin Bican, adaptată la România şi părea un început foarte bun. Despre ce a urmat povesteşte singur: „Am fost la editura să cer drepturile de utilizare, editura m-a trimis la moştenitorii lui T.S. Eliot, care mi-au spus respectuos că autorul lăsase cu limbă de moarte să nu se facă alt spectacol muzical „Cats”, după poemele lui. M-am întors la Florin care era aşa de supărat de asta încât a zis că s-ar apuca să scrie o altă «pisicotecă» pentru mine. Aşa mi-a venit idee unui alt spectacol cu alte pisici. M-am apucat de lucru, dar să ţin şi muzica şi textele şi regia, era prea mult pentru mine. Am apelat la un scriitor, Florin Lăzărescu, ce mi-a dat nişte idei foarte bune care au rămas, apoi am apelat la Bobi care a scris majoritatea versurilor. Cosmin Panaite, actorul teatrului sucevean pe care îl cunoşteam, a propus acest proiect, doamna directoare Steiciuc a fost de acord şi aşa s-a pornit treaba.
Am descoperit apoi că actorii de la Suceava sunt foarte buni. Au lucrat nu numai cu seriozitate, ci şi cu bucurie. Sunt senzaţionali pe scenă, dar şi nişte oameni minunaţi. Fiind un musical au avut multe de făcut. Regia artistică a fost o treabă colectivă şi fiecare a venit cu propuneri bune, s-au implicat total. Au venit cu drag la repetiţii, au pus mult suflet, energie şi asta se vede foarte bine în spectacol. În plus au învăţat foarte repede să cânte la mai multe instrumente, la cajon, melodica, xilofon, instrumente mici de percuţie. Teoretic nu sunt complicate, dar pentru cine nu ştia deloc a fost greu de învăţat. Au pus mult suflet”.
„Ai simţit vreodată gol în stomac la finalul unui spectacol, în secundele dinaintea aplauzelor?” îl întreb pe Bobo Burlăceanu, anticipând emoţiile ce urmau să vină a doua zi, la premiera spectacolului în care a semnat, pentru prima dată, o regie.
„Am simţit la un moment dat ceea ce se numeşte «catharsis». Era la finalul spectacolului „Quijote”, al Adei, la Târgu Mureş, în Teatru’ 74. Am terminat spectacolul şi era linişte absolută. Publicul era atât de acolo, atât de prezent, încât la sfârşit nu aplauda nimeni. Nu ştiu să estimez, dar am stat mult până la aplauze şi cred că noi am făcut prima mişcare, când ne-am mişcat în scaune, ca oamenii să perceapă că s-a terminat. Am rămas cu impresia că în subconştientul lor nu voiau să se termine”, povesteşte el, iar eu îi urez, din inimă, ca în seara următoare, la premiera de la Suceava să trăiască din nou, aceeaşi stare.
De rămas bun, îl rog pe Bobo să facă un exercițiu şi să se felicite pe sine pentru lucrurile bune pe care le-a realizat până la 39 de ani. Se blochează. Nu poate şi spune că a făcut toate pentru că a avut noroc sau pentru că s-au legat nişte conjuncturi favorabile. „Nu mi se pare că am făcut ceva important. Poate că n-am depus prea mult efort şi toate au venit natural. În muzică, mă simt sunt ca un copil care desface o jucărie mare din piese lego şi o asamblează la loc, după imaginaţia lui. Mai ştiu că, dacă îmi vor apărea în cale şi alte propuneri, alte provocări, le voi accepta, pentru că vreau să văd în continuare de ce sunt în stare să fac”, a încheiat Bobo de la „Fără Zahăr”, dar mult mai mult de atât.
