Cătălin Mândru și Münchausen-ul său. Și al nostru…

https://www.7iasi.ro

de Călin Ciobotari

În plin iluminism de secol XVIII, se naște din pana lui Rudolf Raspe figura legendarului Baron Münchausen, ale cărui aventuri fac repede înconjurul Europei parafând oficial apariția unui prototip uman ce avea să supraviețuiască până în zilele noastre: mincinosul. Desigur, literatura lumii a mai cunoscut mincinoși, însă niciunul atât de pitoresc și de seducător, atât de priceput în a replăsmui realitatea după criteriile propriei lui imaginații. Cartea lui Raspe fusese scrisă încă din timpul vieții personajului real ce o inspirase, aducându-i acestuia din urmă o faimă antumă destul de neplăcută. Ceea ce nu se știe precis e gradul de „înflorire” pe care Raspe însuși îl practică atunci când repovestește fantasticele istorisiri ale adevăratului Münchausen. Altfel spus, cât e de münchausian Raspe însuși…

Alexa Băcanu, în monodrama Münchausen, recent montată de Ovidiu Caița la Teatrul „Matei Vișniec” Suceava, propune o revenire și o reevaluare a personajului istoric, confruntat cu personajul livresc, pe care nu îl contestă dar pe care, cumva, îl invită la un dialog onest ce ia forma unei conversații cu sine. Baronul vorbește din timpul nostru, privind retrospectiv nu doar la evoluția alter-ego-ului său din carte, ci, mai profund, revizitându-și propria viață pentru a înțelege cum s-a ajuns aici. Foarte bine scris, textul nu se dorește a fi limitat la un exercițiu psihanalitic aplicat pe „pacient”, deși operează indirect cu concepte precum „traumă”, „disfuncție”, „inadecvare la real”, „personalitate multiplă”. Alexa Băcanu simte că apelul la Freud nu ar fi suficient și atunci deschide discursul dramaturgic spre o zonă adânc umană, de proiectare a personajului în fiecare dintre noi, cei care îl ascultăm. Treptat, pe parcursul spectacolului, se naște empatia, solidaritatea, înțelegerea pentru cel de care, până nu demult, nu făceam decât să râdem.

Ovidiu Caița duce mai departe pariul dramaturgic și propune o regie la vedere, un spectacol deschis, în care lumile sonore și vizuale se construiesc sub ochii noștri, atât ca elemente spectacologice, cât și ca practică a personajului însuși de a fabrica live propriile-i realități. Soluția nu doar că e funcțională, cu un grad mare de originalitate, dar procură un tip foarte special de emoție și de atașament participativ. Încă de la intrarea în scenă (spectacolul se joacă cu spectatorii în scenă, dispuși pe câte un „mal” al spectacolului-râu, în terminologia lui Eugenio Barba), publicul e filmat și video-intervievat de actorul interpret; în multe alte rânduri, publicului i se va da cuvântul pentru a comenta cele văzute sau pentru a vorbi despre sine. În această metodologie de tip brechtian, vom asista inclusiv la transformări ale spectatorului în partener de joc, prin impecabila lui integrare în ceea ce, generic vorbind, numim „spectacol”. Foarte atent conduse, separările între planurile de realitate dau satisfacție acelui ideal al lui Brecht de a privi la scenă ca și cum ai citi ziarul (informându-te și analizând lucid informația), dar oferă posibilitatea spectatorului și de a-și observa propriile neliniști și propriile chestionări de sine: m-a iubit tatăl meu?, ce relația am eu cu adevărul?, cât de predispus sunt eu să modific realul și în funcție de ce am aceste predispoziții? etc.

Pe masa dreptunghiulară din centrul scenei, alături de o sticlă de vin și de alte mărunțișuri, se află un sistem de sunet cu ajutorul căruia Cătălin Mândru „ridică” live decorurile sonore. Înregistrează sunete pe care le produce el (sau noi), apoi le mixează, refolosindu-le ori de câte ori este necesar. Pe cele trei plasme din stânga, vedem imagini live cu ceea ce se întâmplă în scenă, înregistrări prealabile relevante sau ilustrări animate ale unor situații din viața personajului. Tot acolo se răsfrânge atât de expresiva video-grafică performată sub ochii noștri de Sebastian Rațiu, secondat de Mihai Nistor. Coloraturile pe care le ia scena indică schimbările de stare ale lui Münchausen, dar livrează și frânturi de atmosferă generală ce se transferă asupra modului în care spectatorul percepe și internalizează informația.

În centrul acestui adevărat laborator teatral se află Cătălin Mândru, actor și performer (spectacolul este, în mod evident, și un performance), în civil și în personaj, punctând cu precizie milimetrică distanțele dintre o relatare despre cineva numit Münchausen și intrarea în pielea acestui cineva. Actor special, ajuns la un control foarte înalt al mijloacelor teatrale, abil în a furniza comic, grotesc și dramatic în registre pe cât de diferite, pe atât de seducătoare, Mândru finisează acest rol memorabil făcându-ne cunoștință cu un Münchausen caleidoscopic și, totuși, unitar, risipit într-o multitudine de perspective și, totuși, coerent și egal cu sine. Un Prospero magician, un om foarte singur, un visător, un filosof nu lipsit de cinism, un excelent povestitor, un poet, un Cătălin Mândru (cu ieșiri controlate ale actorului din personaj), un dereglat, un hiper-realist, un supraviețuitor al propriilor traume, un mesager al absurdului, un prieten, un frate, un copil, un… E o diversitate amețitoare, copleșitoare, prin care acest atât de particular actor al teatrului nostru ne poartă rațional, dar cu implicită bucurie a jocului.

Finalul, unul al împăcării (reputația de mincinos îi asigură baronului și supraviețuirea în secole), lasă deschis gândul acesta al provizoratului adevărului și al ficțiunii ca unică modalitate de a îndura ascuțimile tăioase ale realului… Până la urmă, a te cufunda într-o operă de artă, într-o piesă muzicală, într-o pagină de literatură înseamnă a-ți asuma condiția münchausiană de evadare din real sau de „repovestire” convenabilă a unui real anost ori traumatic…

Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava – Münchausen, de Alexa Băcanu.

Regie: Ovidiu Caița. Scenografie și grafică live: Sebastian Rațiu. Video design: Mihai Nistor. Sound design: Nelu Zlei. Cu: Cătălin Mândru. Data vizionării: 26 martie 2022.

Foto: Amedeia Vițega