Stiri
Catedrala sablată - de Daniela ȘILINDEAN
„Spectacolul creat de regizorul Botond Nagy împreună cu trupa teatrului sucevean revizitează unul din textele dramaturgului Matei Vișniec, Recviem, și vorbește în primul rând despre absurditatea războiului. Citit astăzi, are o actualitate care dă fiori. Spectacolul e foarte puternic la nivel vizual, dar și la nivelul emoțiilor pe care le produce. În plus, operează cu multe straturi ale interpretării care se dezvăluie treptat și care capătă substanță cu fiecare nouă secvență. Debutul e realizat prin scene intense, fără cuvinte. Morții Patriei – aveam să descoperim că despre ei este vorba – pare că revin la viață. De fapt, sunt aduși într-un spațiu care rămâne, până la un punct, între lumi. Cu mișcări lente, se desprind greu, respirația le e îngreunată, întreruptă – ca printr-un tub de oxigen care nu prea mai funcționează. E vizibilă și voită lipsa de vlagă – deplasarea se face ca într-o transă.” Daniela ȘILINDEAN
Catedrala sablată
Festivalul Zilele Teatrului „Matei Vișniec” s-a desfășurat între 20-29 mai 2022 și a avut un generic extrem de generos: Reîmprospătarea memoriei. Evenimentul a fost organizat de Teatrul Municipal „Matei Vișniec” din Suceava și s-a conturat în jurul acestei importante teme atât prin spectacolele teatrului-gazdă, prin cele invitate (adresate tuturor categoriilor de public), dar și prin acțiunile incluse în festival. Amintesc numai câteva dintre ele, pentru a creiona direcțiile propuse: dezbateri – A pleca, a reveni (despre problemele diasporei) sau despre Solidaritate cu Ucraina agresată – rezistența artiștilor, cu Neda Nejdana; lansări de carte (Matei Vișniec, Un secol de ceață, Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul); întâlniri cu elevi, concerte, expoziții – Cuvinte întrupate 2.1. Scene la cutie extrasedin universul lui Matei Vișniec, realizată de Luana Popa și Dumitru Dinel Teodorescu, expoziții de pictură sau de fotografie – Emoții în teatru (cu fotografii de Amedeia Vițega). La acestea s-au adăugat conferințe: Reîmprospătarea memoriei (Matei Vișniec și invitații săi); Teatru și tehnologie. Nostalgia spațiului gol (Călin Ciobotari), Arta teatrului – o formă subiectivă de arhivare a istoriei (Oltița Cîntec). E important de subliniat că această instituție (înființată în 2016) și-a găsit în comunitate rostul și rolul de element care coagulează energiile culturale și se constituie într-un reper artistic.
Tema ediției a invitat la o necesară reflecție legată de raporturile memoriei cu istoria. Și, aș adăuga, pe urmele volumului lui Paul Ricoeur, și cu uitarea. Teatru și război, istoria oglindită în text și spectacol, memoria locului, uitarea care se așterne sau care trebuie să fie oprită — iată câteva din gândurile cu care am intrat în sală. Ele au fost și mai clar prelungite de spectacolul care a deschis festivalul, premiera teatrului-gazdă, despre care voi scrie în rândurile care urmează.
Întoarcerea acasă de Matei Vișniec
Un spectacol de Botond Nagy
Scenografia: Andreea Săndulescu, Muzica Origina-
lă & Sound Design: Claudiu Urse
Dramaturgia: Ágnes Kali
Light & Video Design: Cristian Niculescu
Coregrafia: George Pop
Distribuția: Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Clara Popadiuc
Spectacolul creat de regizorul Botond Nagy împreună cu trupa teatrului sucevean revizitează unul din textele dramaturgului Matei Vișniec, Recviem, și vorbește în primul rând despre absurditatea războiului.
Citit astăzi, are o actualitate care dă fiori. Spectacolul e foarte puternic la nivel vizual, dar și la nivelul emoțiilor
pe care le produce. În plus, operează cu multe straturi ale interpretării care se dezvăluie treptat și care capătă
substanță cu fiecare nouă secvență. Debutul e realizat prin scene intense, fără cuvinte. Morții Patriei – aveam
să descoperim că despre ei este vorba – pare că revin la viață. De fapt, sunt aduși într-un spațiu care rămâne,
până la un punct, între lumi. Cu mișcări lente, se desprind greu, respirația le e îngreunată, întreruptă – ca
printr-un tub de oxigen care nu prea mai funcționează.E vizibilă și voită lipsa de vlagă – deplasarea se face ca
într-o transă. Încercarea de trezire e sugerată de fuga și întoarcerea în același loc, ca un impuls care nu-și
găsește finalitatea sau ca un mecanism de arc care îi trage repede înapoi pe cei ce nădăjduiesc să-i scape. Traiectoriile sunt aproape automate, pe aceeași direcție. Sentimentul pe care îl avem este de lâncezeală nenaturală, de toropeală a simțurilor, de adormire a vitalului. Mișcările sunt în reluare și, poate ce intrigă cel mai mult și pune în gardă, e privirea pierdută, în gol, țintuită într-un abis – într-un teritoriu de dincolo.
Rostirea e rară, sacadată, cuvintele sunt lungite, aproape silabisite, liniștea e și ea prelungă, sunetele provoacă
neliniște – toate te familiarizează cu un nefiresc mereu reconfirmat.
Morții Patriei sunt un personaj colectiv, inițial prezentați ca o masă amorfă. Aflăm că trebuie să își pună „fețe de duminică”, că „s-a dat iertarea” și că, în mod cinic, nici nu contează cine a înfrânt în războiul în care ei și-au pierdut viața. Moartea pare să fie victimă colaterală, la fel ca toți cei pe care i-a luat cu sine. Organizarea defilării e importantă, devine noul scop. Comisia de numărare a morților și Comisia sanitară trebuie să ducă la îndeplinire numărătoarea și clasarea morților, tăierea unghiilor, închisul gurilor. Foștii soldați se plâng de bătaia de joc la care sunt supuși – nenumărați, cu unghiile netăiate, fără o ordine clară. Au tot felul de cereri, reproșuri și întrebări: Ce fac frizerii Patriei, domnule General?, În ce ordine plecăm?, Cine ne apără de muște?, Pe cine băgăm în față?, Să ne dea Patria camioane!, Nu mergem pe jos!, Comisia sanitară să ne închidă gurile...
Rând pe rând, facem cunoștință cu elita morților, cu decorații întregi, cu morții frumoși, cu gazații, cu aceia care au decedat răpuși de un glonț în inimă, cu dispăruții, cu aceia care (nu) mai credeau în victoriesau care nu au crezut niciodată în ea, amnezicii, morții de frică, executații, trădătorii, călcații în picioare, iar șirurile continuă, adâncind înțelegerea situațiilor în care s-au găsit. Frica și groaza, absurdul contextelor de război, dezrădăcinarea, lipsa de țel, neștiința, lupta pentru supraviețuire, minciuna și prefăcătoria sunt câteva din fațetele expuse. Morții Patriei vorbesc cu voluptate despre moarte. Nu poți să nu remarci dispariția inutilă, conflictul armat fără cauză, absurditatea cu care rânjesc războiul și cauzele așa-zis înalte. În fundal e ținta: Acasă, scris cu litere de-o șchioapă. E o călătorie, un nostos care, însă, îl rescrie pe acasă, pentru că redefinește, de fapt, și (ne)ființarea. Multe planuri de înțelesuri și de interpretare sunt suprapuse și poate cel mai spectaculos e sentimentul unei structuri care se înalță – prin sunet și intenție, în timp ce morții Patriei se afundă tot mai mult în pământ și reușesc să treacă dincolo. Muzica trimite la cea
liturgică, are rezonanțe bisericești, dar și populare și înfăptuiește o ceremonie. Pe măsură ce asistăm la prezentările și plângerile morților, străbatem și un drum către înmormântarea lor. Vocile înalte, cu armonii nebănuite sablează parcă sugestia unei catedrale – poate de aceea, în subtext, pare să fie mereu o slujbă de pomenire a morților – un Recviem – cum o spune titlul piesei lui Matei Vișniec. E un proces care pune nu numai în mormânt, dar care vine să aducă alinare, încheie un cerc, circumscrie un ritual de trecere. Ca pentru a-l puncta, sunete subtile ca de clopot se aud din când în când. Imaginile construite pe scenă sunt și ele de natură să emoționeze; scena e gândită de la bun început pe două paliere – de jos și de sus – care anunță, în fapt, o groapă comună, dar și o lume – cea de apoi. Fumul e o aluzie la nori și întărește reprezentările picturale. Scenele par uneori tablouri în care folosirea luminii produce contraste dramatice și clarobscururi. În mic, există geometrii ascunse: linii drepte regăsite în tresele generalului, în dungile trasate de corpurile morților târșâite și în șirurile desenate de mersul cazon. Ele sunt dublate de cercuri (dansuri, îmbrățișări, înlănțuiri), dar și, la nivel figurat, de învârtirea în cerc pentru găsirea unei soluții inexistente. Corpurile în poziție de rugăciune creează și ele axe între cele două lumi, cea a viilor și cea a morților. La fel, alte mișcări vin să completeze dinamica spațiului, de pildă, cea de desfacere – printr-o mișcare spiralată, ca dintr-un cocon. Uneori, avem aluzia unei hore mute care se transformă prin cadență într-o mărșăluire din ce în ce mai accelerată. Alteori, vedem spasmul corpurilor care se zvârcolesc în neputință, dar și la auzul cuvântărilor go-
lite de sens. Gesturile sunt ample atunci când traduc în limbajul semnelor vorbele gazaților (mare tensiune în scena interpretată de Delu Lucaci). În anumite momente, au loc străpungeri prin gesturi, imagini sau cuvinte care sabotează acțiunile personajelor. O astfel de fractură inspirată o oferă și scenele din text transferate pe ritmuri muzicale, în care The Proletars, adică Stalin, Lenin, Troțki, sunt adunați într-un band și își dau replica în tonuri de rap și hip-hop.
Generalul (excelentă interpretarea lui Cătălin Mîndru) se plimbă cu privirea fixă, cu limbajul auster, în timp ce cară neobosit un sac de pufuleți. Plutonul îl salută cu să trăiți, muzica gravă e fundal pentru o găletușă de nisip, decorațiile hipnotizează chiar și după moarte, iar la capul morților nevoile fiziologice se îndeplinesc fără demnitate. Gravitatea morții e presărată cu umor, mai ales în cuvinte. Imaginea e mereu stratificată și are înțelesuri ngemănate. La final, ochii celor morți sunt ascunși sub bani. Ortul e prezent, dar postura dublează cheia de interpretare: la mare, cu ochelari de protecție, ca atunci când corpul stă la soare, însă înfăptuind marea trecere. Nisipul sugerează o plajă pe care un copil-soldat se joacă cu lopățica. În nisip sunt îngropate trupurile și tot nisipul pecetluiește mormântul.
Simțurile sunt anulate pe rând. Banul e pus pe ochi – închiderea e astfel marcată – neliniștile sunt îndepărtate, pare că „a fugit toată durerea”. Numai auzul mai percepe un cântec de leagăn – candid și tulburător: e o doină care întreține dualitatea dormi-adormi – cufundare în somnul de veci. Cea din urmă reprezentare e aceea a unei ploi de pământ – e prefigurată de groparul care aruncă, din când în când, câte o lopată încărcată – care acoperă și, paradoxal, eliberează. Sunete de val, vânt și doina de leagăn însoțesc trecerea.
Trupa Teatrului sucevean funcționează ca un tot, actorii se completează, se susțin într-un spectacol solicitant în care sunt importante mișcarea, vocea (de remarcat vocile feminine, în special cea a Cristinei Florea – cu răscolitoare interpretări — și a Clarei Popadiuc), cuvântul, imaginea, dar și multele ițe invizibile trasate de întreaga echipă de creație. Întoarcerea acasă e gândit cu maturitate și profunzime, e fluid, crește sensuri, dezvoltă imagini tulburătoare. Are două axe la fel de puternice – una verticală, ritualică, o înălțare realizată mai ales prin spațiul sonor și intenție și a doua, orizontală, dobândită în special prin cuvânt și imagine.
