Stiri
Cum vă place? - de Daniela ȘILINDEAN
Cum vă place, după William Shakespeare și improvizațiile echipei
Regie: Botond Nagy,
Scenografia: Ioana Ungureanu;
Sound design: Claudiu Urse;
Light design: Cristian Niculescu;
Video design: Mihai Nistor;
Coregrafie: George Pop.
Cu: Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Andrei Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Clara Popadiuc, Robert „Watzzy” Watzatka.
Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava Regizorul Botond Nagy și echipa de creație a Teatrului Municipal „Matei Vișniec” Suceava pornesc pentru Cum vă place de la piesa lui William Shakespeare, însă ea devine, în cele din urmă, doar pretext. Spectacolul extinde mult arcul tematic, e construit pe monologuri și dialoguri care au la bază
momente de improvizație ale actorilor. Mai mult, Cum vă place se fundamentează pe un demers care își extrage avid forța din seva postmodernă, marșând pe ludic, pe deconstrucție, pe anti-formă și pe antinarativ, pe ironie, pe juxtapuneri improbabile – toate asumate cu conștiinciozitate.
Arden, pădurea în care libertatea și dragostea își găsesc refugiul, devine spațiul unor multiple transformări. Lăsată permanent pe scenă, semnalizarea luminoasă Arden pare un buton de escape, un semnal de ieșire/intrare sau un indiciu care să ne aducă aminte că orice e posibil. Regizorul cultivă, justificat pentru abordarea sa, fragmentarul. Uneori, părțile dobândesc coerență, alteori ele sunt aduse laolaltă, însă rămân incongruente – în mod cert, nu congruența este miza urmărită.
În debutul spectacolului răsună acorduri de chitară interpretate live, apoi personajele shakespearene împânzesc simbolic sala – prin Hamlet (cu un hashtag/tatuaj cu numele său), care escaladează fotoliile din sală, în căutarea spectatorilor, cărora li se adresează și pe care îi îmbie la o bucată de prăjitură – ca un dumicat – o altă bucățire
– în ton cu dezagregările propuse pe tot parcursul spectacolului.
Un pătrat alb urmărește, pe post de reflector, protagonistul atunci când este pe scenă (Hamlet, interpretul Watzzy cu chitara), oferind, la propriu, un decupaj vizual. Colajul este dintre tehnicile întrebuințate din plin – atât vizual și auditiv, dar și ca text – atunci când sunt puse împreună aluzii la sau redări ale firului narativ din Cum vă place, reinterpretările lor în cheie ironică sau numai umoristică. La ele se adaugă pasaje care vin din zone ale visării
și ale coșmarescului. Obiceiurile mersului cu Capra și cu Ursul sunt inserate ca apariții – ele fac, astfel, legătura cu zona arhaică, dar fără racordul tradiției, devin apariții spectrale. Vocea Cristinei Florea te poartă în zone tulburătoare de bucium, colind și doină. Portul popular, imaginile care rulează în fundal (Caprele bântuie pădurea), culoarea tomnatică a frunzelor, modalitatea de filmare, sunetul, costumul popular care coboară din filmare pe scenă sunt, toa-
te, de natură să neliniștească.
Amestecul de lumi se subscrie viziunii regizorale. Spațiul se transformă când în salon aseptic, când în pădure, în ring ca de box, apoi, în cameră, în sală de nuntă sau recepție de hotel, în groapă (sau încăpere care claustrează), în
suprafață de joc cu culisele la vedere. Episoadele sunt alăturate cu lejeritate și vizează transformarea din afirmație în interogație adresată permanent publicului – Cum vă place? – urmată de propuneri care sunt gradate de la umor la ironie și parodie, de la reflecție la reflectare grotescă. E drept, uneori sentimentul e acela al aglomerărilor (nu tot timpul utile) sau al insistențelor prea apăsate în exemplificarea ideilor.
Câteva momente-ancoră asigură revenirile: un pacient aflat într-un salon spitalicesc (cu fricile și lumea muribundului) și piesa shakespeareană. Ca într-o buclă, regizorul se întoarce la ele. Replici din piesa Cum vă place sunt utilizate drept citate care răsar pe neașteptate, scoase din context (de aici deruta inițială, dar și comicul ce rezultă din înșiruirea lor) – semnalând numai personajul și actul /scena în care au fost rostite. Replicile sunt selectate și servesc drept hyperlink, ca o legătură între pagina scrisă și realitatea de azi. În linie, așezați, actorii își
pasează microfonul de la unul la altul, construind în zona de ludic și în cea a expectativei.
Trei personaje asigură nodurile de text prin bârfa legată de acțiunile personajelor din Cum vă place –,activitate preferată a trioului de babe cu năframă și ochelari de soare care spun povestea în cheie persiflantă, de cancan. Au vocile pițigăiate, iar povestea e întreruptă, intriga e mereu dinamitată. Întreruperile sunt tot atâtea motive suplimentare de a introduce supape de umor sau de zeflemea. Sabotajul e uneori auditiv (bruiază fragmente de melodie sau sunete), alteori vizual – de pildă, prin reclame (realizate cu conexiuni facile – pornind de la câte un cuvânt din discurs – cu nume de posturi și mărci de mașini sau de medicamente ori cu trimiteri la numele actrițelor
din distribuție: sticla de spirt „Delu”, murăturile Țaței Floarea).
Vedem cadre din înregistrări video cu Ceaușescu, ascultăm referințe la manele și parveniți, discursuri despre condițiile din spitalele românești – pentru a numi doar câteva. Se vorbește și despre nevoia de validare, despre stres, boala și sentimentele pe care le provoacă (de la neputință la rușine în raport cu propriul corp), despre coșmaruri și frici (metaforic numite „monștrii de sub pat”), despre relația părinte-copil, despre binele care face uneori rău.
În spectacolele sale, Botond Nagy cultivă o impresionantă poetică a imaginii. Cum vă place nu face excepție. Irizări poetice străbat spectacolul de la un capăt la altul, mai ales în zona imaginii, dar și în cea a textului (care nu cade în melodramatic). „Tot ce-am cheltuit în rău, voi câștiga în bine”, spune o replică. Alteori apar referințe la îngerul morții și la zborul frânt sau e cântată live o melodie despre cum poți fi alături de celălalt. Moartea e asociată cu tăcerea și exploatată ca tablou. Lumina conturează spații celeste – cu nori și fum, cu îngeri și alte personaje care par că se află într-o perpetuă plutire între tărâmuri. Unele cadre trimit la suprarealism,
altele, din contră, la hiperrealism – încă o dislocare
a percepției.
Printre procedeele pe care le întrebuințează regizorul se numără și auto-referențialitatea – de pildă, personajul Generalul e „transferat” dintr-un spectacol montat tot la teatrul din Suceava de Botond Nagy, Întoarcerea acasă. Se plimbă și aici, ca rătăcit, ușor recognoscibil, cu sacul său de pufuleți. O mențiune aparte trebuie făcută în raport cu trupa teatrului – cu posibilități interpretative expresive, cu străluciri individuale și cu momente excelente de grup (în zona mișcării, a monologului, a construirii relațiilor). „Cu toții la un moment dat în viața noastră am călcat în păduri. Diferite păduri. Unele prietenoase, altele stranii. În unele am obosit, în altele ne-am încărcat. În unele eram urmăriți, în altele ne contopeam cu natura. În unele ne pierdeam, în altele ne regăseam. Pădurile sunt încă locuri în care viața și moartea sunt la aceeași distanță de noi. Rădăcinile peste care călcăm pot fi visul nostru neîndeplinit sau
frica cea mai ascunsă. Bufnițele nu sunt ceea ce par, iar bocetul liniștii devorează conturile noastre de Ti-ktok. [...]
În acest spectacol vreau să explorez halucinațiile noastre legate de pădurile noastre interioare. Pădurile apartamentelor noastre când ne trezim singuri în ele. Furtuna din pădurile cluburilor și codrii neputinței noastre în momente de boală, de încercările majore ale vieții. Unde găsim atunci visarea? De care creangă a speranței ne putem prinde, când tot ce știam despre viață, nu mai putem trăi? Pădurile depresiei au poteci de ieșire către cascade de lumină? Prin acest spectacol încerc să cuprind o fărâmă din sentimentul de viață atât de misterios și dur, ludic și ireal ce ni-l prezintă Shakespeare în toate operele sale. Un trail run forestier prin coclaurile acestui autor”, scria Botond Nagy în prezentarea spectacolului.
Cum vă place este un spectacol ce cultivă fragmentarul, colajul, sentimentul, impresia. Pune o oglindă în fața spectatorului și a lumii noastre de azi și ne interoghează constant: Cum vă place? Uneori, răspunsul e răspicat: Nu îmi place defel. E o exagerare, o caricatură, o lume în care nu vreau să colind. Pe alocuri, pedala ilustrării e apăsată prea tare, în special prin aglomerările de referințe și prin alunecările tentante în cotloanele burlescului – venite poate din nevoia de face mesajul mai explicit. Alteori, oglinda dobândește puncte de inflexiuni și se joacă, reflectând
când interiorul, cu profunzimile sale și posibilitățile de fantasmare, când exteriorul, cu teritoriile poetice de explorat.
Cum vă place?
