Doctoratul în teatru al lui Carmen Steiciuc. Sau despre ce ar fi putut fi…

https://www.7iasi.ro

Călin Ciobotari

Din multitudinea de perspective despre care aș putea vorbi despre Carmen Steiciuc, am ales să scriu despre scurta ei perioadă de doctoratură. Mi-a devenit doctorandă la Școala Doctorală de Teatru de la UNAGE Iași în toamna acestui an. Discuția o inițiasem încă din 2020, când i-am propus să scrie o teză despre poezia ce traversează, da la un capăt la altul și pe multiple etaje, teatrul lui Matei Vișniec. Îi știam excelenta licență pe teme asemănătoare de la Facultatea ieșeană de Teatru, la fel cum îi știam pasiunea reală, neconjuncturală, pentru dramaturgia lui Matei. Se crease cumva situația ideală cu care un conducător de doctorate se întâlnește extrem de rar: doctorand matur și foarte puternic cultural, atașament necondiționat în raport cu tema și, pe lângă asta, subiectul cercetării, Matei Vișniec, cooptat în chiar cercetarea noastră. Ce puteai să-ți dorești mai mult?!

Carmen fusese de la început entuziasmată de proiect. Avea și o formă de neliniște, una din preocupările ei majore fiind aceea de a se ridica la înălțimea așteptărilor, de a nu dezamăgi. Era genul de om care nu se gândea la sine, ci la celălalt, indiferent cine era acest celălalt. Un altruism de care, de-a lungul timpului, din păcate, unii s-au folosit în mod abuziv. Făceam deja planuri, urma să cercetăm drumul de la text la spectacol pe un număr de zece montări internaționale ale textelor lui Matei Vișniec. Luam în calcul și mobilități, iar viitoarea doctorandă își făcea acum griji că nu va putea circula prin Europa din cauza pandemiei. Așa era ea…

Examenul de admitere din septembrie a fost unul memorabil, deși unele semne nefaste se lăsau observate. Cu ceva timp înainte, în chiar ziua înscrierii la doctorat, un camion a lovit Nissanul ei delicat și albastru pe care îl cunoștea toată Suceava. Mașina, grav avariată, Carmen fără nicio zgârietură, dar cu o mie de presimțiri. Am glumit atunci și am comentat clișeic accidentul: s-a spart ghinionul, a fost concluzia noastră, mai mult sau mai puțin acceptată.

În ziua examenului, candidata noastră nu se simțea bine. Era palidă, slăbită, cu o formă de epuizare care mă îngrijora. Mă întrebam dacă va face față. Mai întâi avea de susținut proba scrisă, de două ore, apoi comisia se retrăgea pentru a corecta lucrările. După-amiază începea proba orală, în care erau prezentate proiectele propriu-zise de cercetare. După jumătate de oră de la începerea scrisului, am revenit în sala de examen. Cufundată în foile din fața ei, Carmen scria. Nu cred că mai exista ceva în universul acesta pentru ea în afară de foile A4 pe care le umplea, și le umplea și le tot umplea. Era genul de om care își lua energiile din propria-i muncă, situație paradoxală, dar ce nu era paradoxal la poeta-manager cu Nissan albastru? Așa era ea…

Eram președintele comisiei de examen, deci mă aflam în sală când profesorii corectau lucrările. Sigilate, anonimizate, acestea treceau de la unul la celălalt. O teză procura rumoare. Impecabil scrisă, profundă, indicând siguranță deplină a comentariului și a analizei teatrale. Apoi, după notare, lucrările au fost deschise. Am zâmbit, mi s-a confirmat bănuiala: lucrarea era semnată de Carmen Veronica Steiciuc. Între timp, prin curtea Universității, Carmen se plimba furioasă, asemenea unui leu în cușcă, complet nemulțumită de ce scrisese. Așa era ea…

A intrat prima pe listă, cu bursă, impresionând comisia, și la cea de-a doua probă, prin coerența prezentării și a argumentării. Fără să epateze, fără să facă paradă de cunoștințele pe care le deținea, într-un echilibru desăvârșit. Precisă, ca un neamț din vechea Bucovină, a explicat detaliat toate secțiunile și subsecțiunile viitoarei cercetări. Un farmec discret însoțea, asemenea unui fundal mobil, teribilul exercițiu analitic. Așa era ea…

La finalul zilei, când totul se terminase, am vorbit cu noua mea doctorandă. Era fericită, cuvintele îi erau aproape un cântec, însă o simțeam preocupată în chiar esența plutirii ei. În scurt timp, misterul s-a lămurit: doctoranda intenționa să se apuce de treabă în chiar seara aceea, la câteva ore după ce trecuse examenul. Știu, pare incredibil, dar, Doamne, chiar așa era ea… Când i-am comunicat că va lua și bursă doctorală a rămas descumpănită. Cum avea să cheltuie acești bani cât mai util pentru propria-i cercetare?! În treacăt fie spus, relația lui Carmen cu propriii bani era catastrofală. Erau ai ei și, totodată, erau ai tuturor celor care aveau nevoie de ei. Pe la finalul lui septembrie, bunăoară, mi-a spus că nu mai are niciun ban pe card. Plătise cu propriul salariu nu știu ce cheltuieli legate de teatrul pe care îl conducea.

A urmat apoi, la scurt timp, constituirea comisiei de îndrumare, una formată din George Banu, Aurelian Bălăiță și Anca Maria Rusu, profesori de prestigiu, mult rodați în domeniul cercetării teatrale, care își manifestau astfel încrederea în succesul proiectului și aveau să ne însoțească pe parcursul celor trei ani de aventură doctorală. Între timp, începusem organizarea pentru o amplă conferință ce reunea toate Școlile Doctorale de Teatru din România. Zeci de doctoranzi s-au înscris cu comunicări despre temele pe care le cercetau. Scopul meu era să obținem un tablou cât mai fidel al cercetării teatrale românești și să inițiem un dialog între diferite centre de cercetare. Bineînțeles, Carmen era în program. Intervenția ei era fixată în partea a doua a zilei de 6 noiembrie… Ardea de nerăbdare să participe la Conferință, să asiste la dezbateri, să fie în miezul lucrurilor…

Apoi a venit febra și semnele… Un mesaj dureros pe Whats up: „Călin, mi-am pierdut vocea! Cum am să îmi țin comunicarea?”. Era demoralizată, știa că începuse un fel de despărțire… Își cunoștea trupul, își cunoștea limitele pe care de atâtea ori le forțase…  Cu o săptămână înainte de a pleca dintre noi, într-un mesaj de rămas bun care mă va urmări întreaga viață, Carmen îmi cerea iertare că nu va putea finaliza cercetarea. Uimitorul ei bun simț îi crea, în pragul morții, această tragică, superbă culpă: că un proiect nu va fi dus niciodată la capăt… Așa era ea…

Nu am scos-o din programul conferinței. Numele ei a rămas acolo, iar cine va cerceta peste ani arhivele noastre, va afla de această primă și ultimă comunicare doctorală. Pe data de 6 noiembrie, la ora la care ar fi trebui să-și prezinte lucrarea, am făcut-o eu, într-o formă disperată și, desigur, inutilă, de a amâna sentimentul cumplit al absenței…

Ar fi ieșit o teză excepțională, sunt pe deplin convins. Doar că n-a fost să fie… Tot ce a rămas din această secvență e proiectul de cercetare (structura viitoarei lucrări) pe care l-am lucrat împreună în vara anului 2021. În ultima ei vară… Îl voi publica în reviste de specialitate, cu speranța că e parte dintr-o nevăzută carte pe care, dintr-un alt orizont, Carmen, totuși, o va scrie… Poate pentru că era așa cum era, o va putea face…