În picioare (Cântăreața Cheală) - Insert Cultural nr. 10 (Crai nou)

https://www.crainou.ro/2022 / nr.10, 4 octombrie 2022 apare în fiecare marți

În picioare, (Cântãreața chealã)
Capul de familie închis într-o carapace din care nu va mai ieși vreodatã. O carapace sudatã ermetic cu o urã furibundã. Tatãl care se ascunde între banalitãțile din ziar, care-și rumegã neputința, nefericirea, ratarea în meciul de
șah (fotbal pentru cei din secolele 20 și 21). Tatãl a cãrui datorie sacrosantã este sã fie la punct cu toate știrile. Și care, mai ales și pânã la capãtul onoarei, trebuie sã aibã întotdeauna dreptate. Singura validare de care mai e capabil, sã-și dea singur dreptate, uneori împotriva evidențelor și întotdeauna împotriva soției. Soția, dușmanul etern cu care mai gãsește cale de înțelegere numai în alianța împotriva copiilor.

Cãtãlin Mîndru (Dl Smith) poate proiecta claustrofobia fãrã sã ridice vreo clipã privirea. Îl privești și începi sã înțelegi cât de prizonier ești acolo înãuntru și cât de tare s-a adâncit puțul pe fundul cãruia scurmi zilnic. Și te întrebi când ai ridicat ultima datã privirea de pe fundul acestui puț sufletesc, pe care preferãm sã-l adâncim în loc sã-l astupam,
pentru cã aceea e calea mai facilã?

Clara Popadiuc (Dna Smith) pare pasãrea rãnitã care se zbate sã trãiascã, prin pulsiuni continue ce par încercãri disperate de a-și aminti cum. Domnul a cedat, s-a pierdut și s-a pietrificat, dar ea, cu o disperare surdã, încã încearcã sã trãiascã. Încã se chinuie sã aprindã o scânteie de conversație, oricât de banalã, încã încearcã sã mai educe copiii, oricât de futil pare, încã vrea sã strãluceascã ... Toate fad, la limita renunțãrii, dar încã... Cât de bun actor trebuie sã fii pentru a revela infernul din spatele unei conversații despre bãcanul din colț! Dacã la Cãtãlin poți simți palpabil sufocarea, dar ca pe o experiențã asumatã, domesticitã și compactã, la Clara se simte disperarea ca un vortex pulsând continuu. Ca energie soții Smith sunt, în antitezã și la aceeași intensitate, precum abisul oceanic neclintit și mort versus un incendiu dezlãnțuit de pãdure.

Soții Martin (Cosmin Panaite și Delu Lucaci) sunt cuceritori. Tandri între ei, dar fãrã sã fie siguri cã se cunosc, convinși cã se iubesc în baza unei deducții detectivistice (contestatã de menajerã), ei par încã vii, varianta inițialã
poate a soþilor Smith. Cea în care încã le pãsa (sau mãcar pare). Alter-ego al soților Smith, invitați la cinã sau poate doar plãsmuire din amintire a acestora. Oricum, se vor topi cu toții în osânza mic-burghezã (de marginea Londrei) și se vor simți vii doar umilind pompierul pe care nu-l pot înțelege și cu care nu mai împãrtãșesc nici mãcar umanitatea.

Deși pare bizar, Pompierul (Rãzvan Bãnuț) este gura mea de aer, speranțã și optimism în acest spectacol. Fațã manifestã a depresiei, victima șicanelor burgheze, funcționar mecanicizat cu misiuni grandioase (sã stingã TOATE incendiile din Londra) și metode cam nesigure (bate la ușã sã întrebe dacã nu au
un incendiu, cât de mic ?...), în fapt suflet pierdut în cãutarea rostului sãu pe lume. Câți astfel de “pompieri” știți printre noi care, deși dezamãgiți și fãrã succes, încã mai cautã focul? Prezența sa în scenã este singura formã
de dialog în acest spectacol a cãrui texturã însãși este țesutã din imposibilitatea comunicãrii. Și singura prezențã umanizantã. Am avut în minte, în timpul spectacolului, imaginea, superbã pentru mine, a marinarilor de pe Olandezul Zburãtor din saga lui Jack Sparrow, pierduți navei și nu oceanului. Soții Smith par astfel de chipuri ce se topesc fãrã viațã în disperarea burghezã precum marinarii care petrecuserã atât de mult timp pe Olandezul Zburãtor încât începuserã sã se confunde cu cala acestuia. Iar Soții Martin, precum BoothStrap Bill Turner, încã nediger complet de mediu, capabili sã se mai trezeascã la anumiți stimuli, dar nesiguri pe ei și pe amintirile lor ca din altã viațã. Pompierul pare strãinul care le înțelege condiția, încã dispus sau îndeajuns de disperat încât sã încerce sã
comunice cu ei. Și peste aceste personaje, catalizator cu surâs și apucãturi demonice, Diana Lazãr, menajera ce pare de fapt pãpușarul acestor marionete stricate. Fiecare intrare a sa în scenã se resimte ca o prezențã  curãțitoare, cumva clarificatoare, precum a focului. Prezența ei este pentru a puncta, a deschide o etapã, a trage o concluzie sau a rearanja lucrurile. Menajera pare un demon care se amuzã cu aceste personaje prin casã, demon a cãrui putere manipulatoare e mereu simțitã și care îți aratã adevãrata esențã în poezia “focul” pe care insista sã o declame și care este momentul energetic culminant al spectacolului. Menajera, precum întreaga țesãturã a  spectacolului, se reveleazã din contrastul perfect între ceea ce se spune și ceea ce se vede. Dar dacã pânã acum spectacolul a fost precum o suprafațã de apã placidã și întunecatã, tulburatã de cerculețe care semnaleazã mereu prezențe și posibile pericole sub luciul apei, efectul declamației “focul” este cel al unui gheizer ce rupe pur și simplu acest luciu. Menajera am simțit-o precum un Calcifer din Howl’s Moving Castle, demon al focului venit sã reamin-
teascã cã dincolo de joaca utilitarã, el este forța schimbãtoare de echilibre.

Pompierul e zbatere, iar menajera vitalitate. Restul vorbesc, râd, țipã, dar nu par a mai fi vii.

Așa am respirat “Cântãreaþa chealã” într-o searã la Suceava.
Oare eu am trait vreodatã? Și dacã da, sunt fericit? Sau am fost vreodatã? Rãspunsul e pentru fiecare dintre noi sã-l gãseascã. Pe acest text, prin acești actori, cu acel regizor, Teatrul și-a atins menirea de a naște întrebãri zdruncinante. În mine a nãscut uragane. Și atunci a trebuit sã mã ridic sã-i aplaud în picioare.

Dumitru Dinel Teodorescu