Stiri
ÎNTRE MASCULIN ȘI FEMININ, VEVERIȚA ASUMATĂ - Cristina RUSIECKI
O pădure de brazi sfântă, românească – partea masculilor alpha sau, mă rog, aspiranți la alpha – şi o cabană de retreat, în stânga – partea feminină, aspirantă la egalitatea de gen sau chiar un pic mai mult. Nu e trasată fizic delimitarea, dar e strictă, cum o va dovedi povestea din Pădurea asumaților de Alexandra Felseghi, în regia lui Andrei Măjeri, la Teatrul „Matei Vişniec” din Suceava. Spectacolul se vrea o comedie despre bărbați doritori să-şi
regăsească masculinitatea neaoşă şi femei dornice să-şi gonfleze energia din pântec ca să devină puternice. Totul, evident, în conexiune cu natura, cu universul, cu pământul strămoşesc, de aici şi decorul inspirat al Sabinei Reus. Marotele new age sunt răsucite pentru a deveni ostentativ prilej de comedie. Fiecare grup are propriul său guru,
masculii, pe Arian, iar femeile, pe Galina, care le ridică inimile, încrederea şi conştiința de sine, turnându-le tot felul de „spanacuri” feministe – clişee ca paradigma „devin-divin-feminin”. Ambele tipuri sunt degrabă recognoscibile
şi deopotrivă caricaturale, ambele sunt creionate în culoarea stupidității maxime. Menirea asumată a celor doi conducători spirituali este „aceea de a reinventa femeia autentică” sau bărbatul autentic, depinde în ce parte a scenei priveşti. Ambii se întrec în afirmații sentențioase („Sunt aici ca să te învăț ce înseamnă să fii adevăr.” sau „Bărbații sunt castrați de societate. Voi vă luați puterea înapoi.”). Cu tuşe intenționat ironice, bărbaților li se recomandă solemn şi viril autodisciplina, dar şi să urle din toți rărunchii lor arhaici. Scris cu mai bine de un an în urmă, echipa nu putea rata ocazia să împăneze textul cu aluziile comice la realitatea de ultimă oră. Din marile platitudini emise de eminența cenuşie a feminității, ca: „Succesul atrage succesul. Femeia trebuie să-şi provoace
singură fericirea. Trebuie să spună universului ce-şi doreşte.”, nu putea lipsi, desigur, una dintre cele mai hilare învățături din istoria foarte-foarte recentă: „Porți rochie, fără chiloți, ca să te umpli de energia din pământ”. Dincolo de tonul poate prea vizibil înclinat spre caricatură al textului, autoarea însoțeşte fiecare învățăcel de un crochiu de poveste personală, o scurtă bio trasată din câteva linii, menită să explice prezența personajului în grupul de emancipare feminină sau de regresiune masculină.
Cele două spații imaginate de Sabina Reus alocate femininului şi masculinului sunt şi ele antitetice: bărbații, aproape toți antreprenori, îşi derulează acțiunile printre brazi, în pădurea întunecoasă şi pesemne rece, cucerind, din când în când, o stâncă erectă; femeile, printre care şi un gay, în cabana plină de lumină, al cărei interior
se va transforma, la un moment dat, în saună. Bărbații intră în ciubărul cu apă rece pentru a-şi întări masculinitatea, femeile transpiră la căldură. Fiecare personaj se individualizează, într-un scurt moment, prin povestea personală. Fiecare actor beneficiază de momentul său de delectare a publicului. La bărbați predomină ierarhia şi supunerea față de şeful autoritar (Cosmin Panaite, nuanțat, cu tuşe comice discrete, bine ținute sub control). În partea feminină, prevalează căldura, cu înțelegere şi compasiune pentru drama construită mai puțin schematic a celor două surori
(Maria Teișanu şi Delu Lucaci), ce vor dreptate pentru sora lor, pe care învățăturile la limita şarlataniei ale Galinei (Clara Popadiuc în femeia încrezătoare în sine şi manipulatoare) nu o salvaseră de la sinucidere. Dar, până la momentul acesta, membrii ambelor grupuri se întrec în cultul personalității pentru propriul guru – tema principa-
lă a spectacolului şi calul de bătaie al comicului. Reverența manifestată în toate chipurile, inclusiv prin poezii, față de învățătorul/învățătoarea creditat/ă cu ştiință absolută, care livrează fie platitudini, fie fantasmagorii „de să sparie mintea”, ruptă din realitate (din păcate!), se încarcă de ironie. Atât grupul de fete cât şi cel de bărbați, toți însetați de o perspectivă proaspătă asupra existenței, îşi abolesc gândirea critică pentru a socoti clişeele livrate de învățători (mai apoi, restructurați în influenceri), drept sentințe care le vor lumina viața. Până la final, fiecare dintre personaje
îşi va găsi răspunsul temporar la căutările pentru care s-a alăturat grupului.
Înainte de sfârşitul voit şi afişat caricatural, în care aflăm legătura dintre cei doi guru şi istoria lor casnică, restul personajelor se umanizează succint. De reținut este Cătălin Mîndru, prin interpretare, dar şi prin rolul marginal, de oaie neagră în grupul bărbaților falnici. Este singurul ne-antreprenor, umanistul, traducătorul pentru care toate învățăturile lui Arian (de pildă: „succesul stă în performanțele sexuale”, doar că el e singur) cad ca nuca în perete.
În rest, spiritul comic se întreține prin mijloace bine-cunoscute de regizorul Andrei Măjeri. Se cântă şi se dansează, se pastişează picturi celebre, dar şi diferite genuri de dans, indiene, tribale sau strămoşeşti, se speculează accentul
ardelenesc al lui Răzvan Bănuț, se fac referiri în inima pădurii, pe nepusă masă, la teoria lui Lagrange. Centrul vizual se mută de la un spațiu la altul, singurul liant fiind veverița ce penetrează atât masculinul şi femininul. Nu, nu este vorba nici de lupul dacic, nici de leu, nici de vultur, nici de urs, nici de alte animale mitice şi glorioase.
Totemul grupurilor în căutare de absolut din pădurea noastră rrromânească pare să fie... veverița.
Supradimensionată, dar, totuşi, veveriță.
Teatrul „Matei Vișniec”, Suceava – Pădurea asumaților de Alexandra Felseghi.
Regia: Andrei Măjeri; Scenografie și light design: Sabina Reus; Coregrafia: Alice Veliche; Muzica: Magor Bocsárdi;
Asistent regie: Cezara Ojog;
Cu: Clara Popadiuc, Cosmin Panaite, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Maria Teișanu, Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Butnaru, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru.
Data vizionării: 18 ianuarie 2025
