Stiri
La masa tratativelor ratate
E ceva ce sare-n ochi la decorul, altfel minimalist, al noii premiere a Teatrului Matei Vișniec din Suceava: o masă lungă cât aproape toată scena, la care te-ai aștepta (ușor îngrozit) să se adune mulțime de meseni și să dea drumul unui fluviu de replici care să te-nghită fără speranțe de salvare. Nici vorbă de așa ceva. Lung-prelunga masă e, cum să zic, gară pentru patru personaje, aproape pierdute în atâta spațiu, aproape anesteziate de imensitatea distanțelor dintre ele nu atât la propriu, cât la figurat. Gândind astfel decorul, Sebastian Rațiu propune și un „conflict” cromatic în conceperea costumelor, generalizata sobrietate – carceră cutumieră în negru-gri-alb fiind fisurată prin aplombul roșului rochiei lui Els Beumer (Cristina Florea, ea însăși lăsându-se îmbrăcată în acest aplomb grăitor și asumându-și-l exemplar), culoare care va puncta mai departe florile din vază, tricoul lui Esther Beumer (Delu Lucaci) ori papionul lui Leo Beumer (Cătălin Ștefan Mîndru). În fundal, video-designul lui Mihai Nistor este la rândul lui componentă subtilă a poveștii, la care voi reveni imediat.
Contextul vizual de mai sus este al spectacolului Cioburi, după textul Aniversarea al olandezului Jeroen van den Berg. Dacă textul nu este la prima vizitare (aș cita varianta lui Erwin Șimșensohn, de la Botoșani, sau pe aceea a lui Vlad Massaci de la Naționalul din Târgu Mureș), în schimb regizoarea, Alexandra Bandac Marian este la ora debutului și o face cu inteligență și intuiția necesarelor decriptări ale unei structuri familiale în care comunicarea a încetat demult, dacă o fi fost vreodată.
Vârstele sunt toate prezente, inclusiv cele ce-au fost pe vremea amintitei (și improbabilei) comunicări, regizoarea optând pentru prezența episodică, tăcută, dar atent desenată în dinamica ei, a copiilor reprezentându-i pe cei din prezentul scenic, ajunși acum adolescenți și rebeli nu tocmai fără cauză: Amalia Calinciuc, Adela Ioana Boca, Victor Apetrei și Petru Petrariu. Reveniri din memoria unui timp edenic, care nu constituie decât o tară în plus în organizarea zilei de naștere a lui Els, la împlinirea celor 45 de ani. Fiindcă evenimentele și dacă nu au cum surveni, tot trebuie organizate și, ca atare, e nevoie să se respecte cu strictețe desfășurătorul de când lumea (burgheză, strâmtă deci, ba chiar tradițională în mimarea opulenței și a fericirii). Nu e vorbă, singura implicată, singura maestră întru mimesis, de o mușcătoare tenacitate, rămâne Els. Cătălin Ștefan Mîndru și-l construiește pe Leo, soțul sastisit, pasionat fără umbră de aplicație într-ale tehnicii de ultimă oră, în linia aceleiași mimări lipsite de convingere, dar de o sârguință stângaci-împăciuitoare. Măcar câtă vreme adevărul rămâne la locul lui, sub fardul care garantează optimul căutat al socializării. Căci totul e în direct, totul se filmează și se trimite spre luare aminte întregii lumi, adică surorii Thea (Diana Lazăr) care, altminteri, e amanta lui Leo. „În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază”, ar fi zis mai demult poetul din vecinătate, de la Ipotești, da, dar lustrul ăsta e rațiunea noastră de a fi, i-ar răspunde familia Beumer. Mai ales adulții. Adolescenții diferă doar prin crize timide, mai direct și acid Jurgen (Alexandru Marin), mai absent Esther a cărei lume e păzită la graniță de nelipsitele-i căști.
Dar cum nici căștile nu pot fi ținute permanent pe urechi, nici „granița” de pereți a casei nu e ermetică, fereastra din video designul lui Mihai Nistor funcționând ca un soi de cheie și de martor revelator. Inițial, fundalul e al unei mări discrete și nesfârșite, apoi se întrevede, prin fereastră, o grădină de toamnă (în final zăpada care cade nu știu dacă e purificare ori îngheț absolut), iar fondul sonor trimite cumva la un dat mitologic, la, în definitiv, condiția umană care, cum vom vedea, va fi a discursurilor paralele, la o masă la care nicio negociere nu poate fi altfel decât ratată. În discursul lui Leo, de pildă, obsesia pentru modul de funcționare a jaluzelelor, a camerei video de ultimă generație, nu se reduce de fapt doar la atât, căci e evident că și-ar dori să fi parcurs în primul rând un alt mod de întrebuințare, cel a familiei, al propriei vieți la urma urmelor. Esther se refugiază în lectura fie a unei cărți, fie a mesajelor de pe telefon, în ficțiune ca atare. Pentru Els, soluția e exhibiția, publicitarea „familiei fantastice”, confirmarea din partea cercului imediat următor familiei nucleare, așadar din partea cuplului Thea – Eric (Bogdan Amurăriței). Pe măsură ce sunt tot mai limpezi mesajele și discursurile paralele ale personajelor, peretele începe să se crape, iar camera video, instrumentul esențial al socializării, în mod paradoxal va fi cea care va descoperi realitatea cea mai exactă prin gros-planurile în serie. Soluția sex se dovedește și ea falimentară, căci, suprarealist aș zice, este încercată în frigiderul cu ușa deschisă. Până și la nivel strict corporal (de-acum și dragostea nu mai e decât mimarea trecutului incert) discursurile au ajuns paralele, ceea ce subliniază leit-motivul: „Să o luăm de la capăt ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic”, căci totul trebuie să fie „vesel, plăcut și mai ales fără complicații”.
Pe măsură ce tensiunea augmentează, masa se ridică, închipuind un plan înclinat, un val ca al mării ce reapare în fundal, pe care se poate urca, odihni, coborî, ajunge la revelație, aici prin gura Theei, într-un text poetic aparte sensibil, aparținând regizoarei: „Dintr-o dată înțelegi că o să pierzi totul, că odată cu tine se scufundă și amintirile tale. Nu știi să înoți, dar știi să trăiești. Să reziști, să te descurci. Să te zbați. Asta faci dintotdeauna, te spargi pe dinăuntru și împarți cioburile propriei tale vieți celorlalți, ca să-i faci fericiți. Dar nu ajunge niciodată. Nu e suficient niciodată. Iar tu, după ce te-ai spart de atâtea ori, nu mai știi să te lipești la loc.”
Și atunci toți dau să plece, să evadeze fiindcă undeva este/a fost/ar trebui să existe un pământ al făgăduinței. Cu revelația că discursurile paralele nu făceau altceva decât să confirme statutul de înstrăinare a actanților, cel puțin pe paliere de vârstă, căci, observă Jurgen: „Nu știu cine sunt oamenii ăștia. Nu i-am cunoscut niciodată.” Și deși Els, în mijlocul dezastrului, pare a reuși să o ia de la capăt „ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic”, copiii, adolescenții, dar și proiecțiile lor din primii ani de viață, par a reuși evadarea, într-un fel de reeditare a Capernaumului: „Scoală-te, ia-ți copilăria ta și umblă”.
