Matei Vişniec în dialog cu George Banu

by Luana Popa

https://luanapopa.wordpress.com

Întâlniri esenţiale

Teatrul şi simbolurile sale

Matei Vişniec:

E prea devreme să se ştie dacă vreunul dintre noi e mare sau nu. Trebuie să treacă vreo câteva sute de ani sau măcar 50 ca să ne dăm seama de contribuţia fiecăruia. Eu sunt un om care munceşte şi care munceşte şi când se odihneşte, munceşte; şi nu sunt singurul. George Banu şi el munceşte. Şi când se odihneşte munceşte. George Banu este cineva de la care eu învăţ de 30 de ani diverse lucruri. E motivul pentru care l-am invitat şi am vrut să fim aici cu voi pentru că sunteţi la ora la care puteţi câştiga timp întâlnind anumiţi oameni.

Imaginaţi-vă că aţi citit o carte şi după ce aţi citit şi v-a plăcut şi aţi înţeles totul, discutaţi despre carte cu George Banu şi înţelegeţi altceva sau peste ceea ce aţi înţeles se mai aşază încă un strat de înţelegere şi dacă după trei zile mai aveţi timp şi noroc să discutaţi cu el, aceeaşi carte sau acelaşi spectacol devine altfel, înţelegeţi şi mai bine. Este meseria lui de a descifra şi a transmite, de a vedea ceea ce nu vedem noi. În general, criticul are această misiune, dar George Banu este mai mult decât un critic de teatru, este un filosof al artelor vizuale, al artelor spectacolelor, este un eseist, o mare somitate românească pe care o plasăm în aceeaşi linie cu cei care ne-au făcut un mare bine în străinătate: Ionesco, Eliade, Cioran. George Banu este pentru noi, cei care ne interesăm de artă, de cultură, un fel de traducător, ghid, călăuză.

Să începem cu acest om pe care eu îl iubesc atât de mult şi pe care tu l-ai întâlnit, Eugen Ionesco. Se vorbeşte despre teatrul absurdului. Ce reprezintă teatrul absurdului pentru istoria literaturii şi pentru noi românii, pentru că Ionesco a plecat şi de aici.

George Banu:

Ionesco e profund român şi raporturile pe care le-a avut el cu România sunt subtil polemice. Cioran a fost foarte violent contra României, scriind că e o ţară de hoţi, dar Cioran scria într-o limbă care semăna cu româna. E foarte ciudat şi interesant. În discursul logic, el era un scriitor profund sceptic, critic faţă de România, dar în acelaşi timp, în planul limbii, era extrem de marcat de sintaxa şi vocabularul românesc şi poate de aici vine şi originalitatea lui. Ionesco e invers. Pe Ionesco nici capul nu-l durea de România. Raporturile lui cu România au fost nişte raporturi extrem de simple, extrem de afective. Ionescu e ieşit din Caragiale, îl avea pe Caragiale mereu în minte. A încercat ceea ce era de neîncercat, să traducă Caragiale împreună cu Monica Lovinescu. Eşecul traducerii este clar pentru că e intraductibil, dar ceea ce contează este tentativa de a traduce.

Ionescu este fracturat în două perioade. Prima perioadă, când a fost foarte mare, când a creat „Cântăreaţa cheală”, „Scaunele”, când a descoperit tema teatrului absurdului care nu e chiar atât de limitată cum s-a spus. În viaţă, relaţiile noastre sunt marcate de absurd şi Ionescu este cel care a pus în scenă acest absurd, dar spre deosebire de Beckett a pus în scenă absurdul cotidian.

Ionescu a descoperit incoerenţa în discursul cotidian şi marea lui piesă „Scaunele” este o piesă fundamentală pentru teatrul modern.

După aceea, e punctul meu de vedere, personal, au venit „Rinocerii”, în care el şi-a descoperit un fel de alter ego. Înainte, Ionescu este un autor foarte mare, ca şi Beckett, în măsura în care el e absent, în care el priveşte lucrurile. În „Rinocerii” el priveşte lumea, dar în acelaşi timp se conectează prin Berenger, care devine alte ego-ul lui Ionesco.

Cred că marea artă a secolului XX este o artă în care autorul e anonim, autorul nu e prezent ca să-ţi explice sensul vieţii, ca să dea lecţii morale. În primele piese, Ionesco e, cum spunea Flaubert, absent şi peste tot prezent.

Totodată, „Rinocerii” e un moment de fractură, în sensul în care Ionescu devine sensibil la mişcarea sec XX, devine sensibil la tentaţiile de alienare politică ale sec XX.

Astăzi vedem aceleaşi fenomene, să sperăm că nu ajungem acolo, ale alienării prin discursul politic. Ionesco a pus în scenă, într-un mod cu totul genial, nu doar critica fascistă, ci a pus în scenă critica alienării. Suntem alienaţi sub influenţa cuvintelor şi a unei mase înconjurătoare ce ne influenţează şi ne contrazice propriile idei. Berenger la început e un om ca Ionescu, bea o bere, merge la o cârciumă, stă de vorbă, nu are nimic dintr-un erou. El nu e un erou ibsenian, e un om foarte normal. Într-un fel, ceea ce e pasionant în „Rinocerii” este că Berenger devine erou în ciuda lui însăşi. El nu e erou, cum nici Ionescu nu era erou la origine. Devine un om care rezistă contextului, neavând iniţial virtuţi eroice.

Într-un fel, „Rinocerii” despre asta vorbeşte, despre puterea omului singur. Ionescu vorbeşte despre alienare, dar totodată lasă să se întrevadă şi o speranţă, speranţa eroului singular, solitar.

Ionescu integra viaţa cotidiană. În „Regele moare”, Ionescu moare pe 40 de pagini. A scris această piesă după o gripă care l-a speriat de moarte. Ionescu a avut o gripă şi a scris o piesă. Iată cum un mare autor transformă un mic accident de viaţă într-o operă care a marcat a doua jumătate a sec. XX.

În repertoriul pieselor unui regizor, al teatrului unei epoci, sunt lucruri care traversează, care intervin, în urma faptului că autorii, marii regizori, percep ceva din mişcarea profundă, geologică a unei epoci.

Ionescu a fost un autor complet uitat, chiar refuzat în anii ’80, ’90, când revenise moda teatrului politic direct. Acum, de câţiva ani, de când marea încredere în discursul politic s-a dislocat, s-a fărâmiţat, Ionescu, cu scepticismul lui politic, revine în teatru.

Matei Vişniec:

Ne-ai deschis ferestre către Ionescu. Pentru mine, să-l descopăr pe Ionescu a fost ca şi cum am descoperit un continent. L-am descoperit citind piesele sale, pentru că la Rădăuţi nu am avut ocazia să văd spectacole. Dar când am dat de piesele sale, am fost fascinat. Teatrul poate fi fabulos şi la lectură. Cum sunt Ionescu, Caragiale, Beckett care m-au format, m-au fascinat. De altfel Ionescu şi Caragiale fac parte din părinţii mei spirituali, m-am regăsit în ei. Ionescu e o manieră de a înţelege lumea. După ce am citit Ionescu şi Beckett nu mi-a mai fost frică de nimic.

Să ne spui câteva cuvinte despre acest mare autor român, necunoscut în străinătate, Caragiale, despre care Ionescu spunea că este cel mai mare dramaturg universal necunoscut. Tocmai pentru că nu poate fi tradus. Noi românii suntem impregnaţi de Caragiale. De altfel, nu întâmplător, la teatrul din Suceava se joacă şi un spectacol după Caragiale. Caragiale uneori ne enervează, uneori îi enervează şi pe oamenii politici, pentru că de fapt nu am scăpat de o sută de ani nici de Caragiale, nici de caragialisme. De ce ne identificăm atât de mult cu Caragiale? În fiecare an apar spectacole după textele lui. Să înţelegem acest raport între noi şi Caragiale.

George Banu:

Eu sunt contra acestei fascinaţii pentru Caragiale, contra acestei identificări. Pentru că a te identifica cu Caragiale e a fi complezent cu tine însuţi. Aşa suntem noi, băşcălioşi, facem bancuri. E un adevăr. Dar ca să reduci identitatea românească numai la Caragiale e după părerea mea o frustraţie. Mi se pare periculos. Suntem toţi Caragiale, se fură, nu vorbesc bine româneşte etc. Părerea mea e că ar fi important să ne gândim la dubla identitate a condiţiei române. Ai identitatea caragialescă şi ai identitatea reprezentată de Brâncuşi. Brâncuşi reprezintă ceea ce arhaic, imemorial în cultura românească. România cred că se defineşte mai bine prin cele două personaje antitetice, Caragiale pe de o parte şi Brâncuşi pe de altă parte.

Caragiale captează viaţa într-un mod artistic. O piesă extraordinară a lui Caragiale este „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi este cea mai aproape de Ionescu.

Matei Vişniec:

Franţa a fost ţara care ne-a deschis un drum spre universalitate, şi nouă, şi multor altor artişti. De altfel, acum se derulează un sezon cultural Franţa – România. Au existat foarte multe lucruri în prima parte în Franţa, spectacole, expoziţii, colocvii, un fel de Românie care s-a exprimat în mai multe domenii în spaţiul francez, iar în acest moment are loc partea a doua, prezenţa franceză în România. În acest festival sunt mai mulţi invitaţi din Franţa, sunt spectacole de la Avignon, regizori. De ce teatrul face parte din identitatea Europei?

George Banu:

Practica teatrului este o practică fundamentală europeană. Există culturi care n-au teatru. Cultura Orientului Mijlociu, cultura africană. Teatrul este foarte important pentru că este legat, pe de o parte, de încrederea în cuvânt. Ionescu a demonstrat că nu avem nevoie să credem în cuvânt, dar el scrie ca să ne spună să ne temem de cuvinte, ceea ce e într-un fel o încredere în cuvinte. Teatrul este fondat pe această încredere în cuvinte încarnate de cineva în faţa noastră. Teatrul poate fi teribil de plicticos. Mi-a spus cineva o definiţie incredibilă a teatrului: e un loc în care te duci, stai şi te uiţi la ceas şi vezi că e nouă şi mai stai şi mai trece mult timp şi te mai uiţi la ceas şi vezi că e nouă şi zece. Poate să fie şi situaţia inversă. Te uiţi la ceas şi vezi ca e nouă şi mai stai un pic şi te uiţi şi vezi ca e unsprezece. E cealaltă condiţie a teatrului, cea în care oamenii au încredere în cuvinte, în cuvintele prezentate pe scenă, şi din acest punct de vedere cred eu că teatrul e o artă, o artă politică care ne reuneşte, împărtăşim sau suntem contra anumitor convingeri. Teatrul a fost născut în Europa şi Europa are brevetul teatrului. Teatrul este un loc, un lucru care şi-a mai pierdut din importanţa simbolică de altă dată, dar care s-a născut la originea Europei, în Grecia. Citez de multe ori această frază a lui Pier Paolo Passolini care spune: nu suntem mulţi, dar venim de la Atena. Adică venim de la sursa acestei culturi europene. După aceea, a apărut celălalt mare moment, momentul Shakespeare, care a completat, a complicat, a adus un discurs plin de contradicţii în istoria teatrului şi ne-a vorbit despre o altă Europă, despre Europa elisabetană. La sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX, a început epoca teatrului modern, cu Cehov. Toţi aceşti autori sunt autori europeni.

Dacă vă plac cuvintele, teatrul poate fi şi citit. E o frază celebră a lui Alfred de Musset care spune că scrie pentru un teatru de „fauteuil”, citeşti şi îţi imaginezi reprezentaţia. Teatrul de văzut este un teatru de confruntat cu realitatea, este un teatru profund european, care a avut ecouri în America, Japonia etc.

Am fost întrebat: literatura poate să schimbe lumea? Cum să schimbe literatura lumea? Cultura poate alerta individul. Dacă văd „Rinocerii”, „Rinocerii” mă alertează să nu fiu ca cel de lângă mine, care şi-a schimbat părerile, care a devenit azi duşmanul ideilor de ieri. Această trezire a conştiinţei este un efect al artei în general şi al teatrului în particular.

        A consemnat LUANA POPA