O nouă voce în regia feminină românească: Alexandra Bandac

https://www.7iasi.ro

Recent, la Teatrul „Matei Vișniec” Suceava, am asistat la un debut în regie: Cioburi, o adaptare după textul lui Jeroen van den Berg cunoscut în spațiul românesc sub titlul Aniversarea. Un debut atipic, pentru că spectacolul Alexandrei Bandac este atât de bine construit, încât nu are nimic din stângăciile inerente ale unui „prim spectacol”. Nu vezi în el nici epatările specifice regizorului aflat la început de drum, nici excesele de spectaculozitate pe care le caută cu tot dinadinsul, nici eforturile unei semnături cât mai vizibile, nici naivitățile unor „soluții” menite să-ți ia ochii. Întreaga arhitectură spectaculară stă sub semnul echilibrului și al unei inteligențe artistice neobișnuit de mature.

Lectura pe care o practică Alexandra pe textul olandezului van den Berg nu se limitează la o simplă privire aruncată în interiorul unei familii modern-burgheze. E mai degrabă o lectură de tip cehovian ce are ca miză viața în general, în sensul acelor „scene din viață” (viața la țară, viața unei căsnicii etc.) cu care opera Cehov și, mai târziu, filmic, Bergman. O aniversare, mama împlinește 45 de ani, e și tatăl aici, „animal” aparent domestic încercând să dea sărbătoritei ce-i al sărbătoritei, fiul și fiica la o vârstă a adolescenței. O masă festivă, cu aranjamente impecabile. Mama vorbește la telefon cu sora Thea și, deja, nori sumbri anunță furtunile ce urmează.

Foarte atentă la progresia stărilor personajelor, reglând impecabil temperaturile interioare și exterioare, Alexandra cultivă ambiguizarea, o altă practică cehoviană pe care o stăpânește. Rând pe rând, suntem tentați să identificăm vinovați pentru haosul sufletesc, familial, ce se instalează în scenă. Și, pe măsură ce spectacolul avansează, se dovedește că ne aflăm într-o misiune imposibilă. Nimeni nu e vinovat și, deopotrivă, toți sunt vinovați. Toți sunt agresori și, deopotrivă, toți sunt victime. Un singur lucru e cert: nimeni nu e fericit. Iar spectacolul pare că devine unul despre imposibilitatea fericirii, după cum, mai târziu, ia forma unui eseu despre imposibilitatea plecării/ salvării. Prin jocul pregnant al Cristinei Florea (Mama), Cioburi ni se relevă și ca o tulburătoare introspecție, nu lipsită de panică și exasperare, a femeii de vârstă mijlocie ce își contemplă îmbătrânirea și spaima că nu mai stârnește nimic în cel de lângă ea. Apoi îi asculți pe cei doi adolescenți și ți se pare că ai prins un alt fir: traumele copiilor crescuți într-un mediu toxic, aproape sacrificați de un egoism parental furibund. Și așa mai departe… Neputința de a decide cu fermitate despre ce e acest spectacol e unul din marile lui atuuri și, din nou, surprinde abilitatea regizoarei debutante de a stratifica atât de rafinat multiplele sensuri pe care le decupează din text.

Un alt plus al spectacolului este evoluția spațiului (scenografia este semnată de Sebastian Rațiu), pe traseul ordine deplină – dezordine/ destrucție totală, reflectând, desigur, spațiile psihologice in derivă ale personajelor. Pe peretele multifuncțional din fundal, grafica video (video designul îi aparține lui Mihai Nistor) ne indică, în mod concret, această degradare: o fisură ce se extinde tot mai mult, tot mai amenințător. Masa, violent golită de platouri, pahare, farfurii, devine pantă, ba, mai mult, scenă-pantă și ea multifuncțională: ba val către o nouă (iluzorie) fericirea spre care se aruncă o altă femeie adânc nefericită (Thea), ba tobogan pe care alunecă destine, speranțe, idealuri, ba suspendare a unui monolog final ultim, emoționant până la cruzime. Imagini foarte intense se nasc sub ochii noștri (luminile de spectacol generează frecvent vizualizați remarcabile, alternând culorile calde și reci, într-un carusel vizual de senzații și trăiri).

Joaca de-a temporalitățile e gravă și tandră. Alexandra îmblânzește un text altfel rece, apelând la formule de rescriere regizorală a trecutului prin intermediul copiilor ce dublează adolescenții din piesă: copii-amintire, rătăcesc prin scenă, asemenea unor fantome ce stârnesc nostalgie in personaje, dar și în spectatori. Ei poartă cu sine semnele unor vremuri frumoase, reflexele luminoase ale începuturilor și ale altor aniversări în care totul era diferit și în care fericirea încă nu devenise o himeră. Efectul e puternic, mai ales că, deteatralizat, încarcă scena de o căldură autentic umană. Fetița și băiețelul din distribuție aleargă, se joacă, își văd de copilăria lor încă lipsită de griji și de cioburi interioare. Insertul video-marin, tentația infinitului, a libertății, a faptului-de-a-fi-luat-de-val, e și el o acțiune de modificare a temperaturilor textului sursă. La fel, dezvoltarea dramaturgică a personajelor din extratext, o mătușă și un unchi (o altă familie, alte drame, alte drifturi de derivă).

Cristina Florea își impune personajul în centrul interesului nostru, fără ca prin asta să obtureze intervențiile celorlalți. Joacă în multiple registre: snobism, patetism, agresivitate, feminitate, exasperare, spaimă, maternitate debusolată, umilință, puseuri de demnitate, orgoliu rănit. Actriță matură, stăpână pe mijloacele ei, Cristina ne poartă prin acest labirint interior al unui personaj pe care ni-l desenează în egală măsură ca demn de antipatie și demn de empatie. E unul dintre cele mai bune roluri în care am văzut-o la Suceava în toți acești ani. Monologul ei din final, singurătatea absolută pe care el ni-l inoculează, bilanțul a tot ce se câștigă și se pierde într-o viață, efectul de generalitate către o voce feminină plurală, nu doar individuală, toate acestea ne însoțesc mult timp după ce spectacolul s-a terminat.

Cătălin Mândru, la rândul său, știe să ni-l arate pe „pămpălăul” de azi, tatăl ironizat inclusiv de copiii săi, dar și resturi ale unui bărbat de altădată ce obișnuia să își trăiască intens viața. E ceva ionescian în personajul său, un fel de masculinitate în blocaj, un ecou absurd de existență ce îi scapă mereu printre degete. Dezolantul sentiment al ratării ne e livrat picătură cu picătură, uneori cu discrete ieșiri spre comedie, alteori brutal, asemenea unui strigăt ce trebuie să iasă în lume. Delu Lucaci și Alex Marin recurg la delicate compoziții spre a recrea adolescența cu revoltele și ludicul ei, dar și traduceri ale unor angoase pe care mediul în care au crescut le-a lăsat în ei. Relațiile și, mai ales, non-relațiile cu părinții sunt punctate precis, uneori prin izbucniri agresive, alteori prin interiorizări sau prin diferite formule de auto-izolare. Diana Lazăr și Bogdan Amurăriței, într-un cu totul alt registru estetic, aduc în scenă o altă relație de cuplu, și ea tarată de neîmplinire și de dezolantă ratare. Mai ales asupra lor se exercită coregrafia argentinianului Juan Cruz Luque, ce aduce câteva note suplimentare de poeticitate contrapuse sau aplicate inspirat unor situații fruste. Un aer ibsenian definește acest registru secund în care o femeia mării cu reminiscențe din Nora par că își dau întâlnire în interpretarea plină de substanță a Dianei.

Mai mult decât un simplu debut, spectacolul Alexandrei Bandac anunță apariția unei noi voci feminine în regia românească. E o voce sonoră, particulară, sensibilă, analitică, contemplativă și intruzivă, atentă, (auto)reflexivă. Sper să se facă auzită și recunoscută în cât mai multe contexte teatrale…

Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, Cioburi, adaptare după Aniversarea, de Jeroen van den Berg. Regia: Alexandra Bandac Marian. Scenografia: Sebastian Rațiu. Coregrafia: Juan Cruz Luque. Video design: Mihai Nistor. Distribuția: Cătălin Ștefan Mândru, Cristina Florea, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriței și copiii Amalia Calinciuc, Adela Ioana Boca, Victor Apetrei, Petru Petrariu. Data vizionării: 3 aprilie 2025.