Stiri
Post-guru: blana veveriței din pădure - Pădurea asumaților (Marius Dobrin - LiterNet.ro)
Îmi asum răspunderea pentru unghiul meu de spectator, unul dintr-o deschidere generoasă de compas. Zâmbesc la gândul că am în birou o lucrare a lui Dumitru Gorzo: "Nu am zis ce-am zis" - dar scripta manent. Presupun că Alexandra Felseghi și Andrei Măjeri și-au asumat, la rândul lor, o consecință în sens Cauchy - pentru orice epsilon oricât de mic, etc - prin titlul Pădurea asumaților (magnetismul dinspre Rebreanu) și prin introducerea pe scenă a unui personaj cu o reprezentare zoomorfă, că, fie și pentru o clipă, gândul unui spectator se va duce la Afrim. Altfel, desigur, fiecare pe drumul său. Un drum, însă, sub semnele comune ale epocii. Andrei Măjeri este calculat, teoria îi este o a doua natură, și în evoluția producțiilor sale se vede o funcție complexă care caută o direcție-program cu accente morale și o înfășurătoare mai degrabă rafinată spiritual, tot mai discretă, dar cu atât mai durabilă. De data aceasta a ținut să facă o declarație de susținere a spectacolului de la Teatrul Matei Vișniec din Suceava - unde a ajuns prima dată, cumva familiarizat cu Bucovina prin consistenta colaborare cu teatrul din Botoșani. A oferit o scurtă pledoarie despre comedie. "Mi-am dat seama recent că una dintre nevoile la care revin este genul comic. De ce? Pentru că mă bucură, pentru că pot lucra solar și pentru că pot aduce teme puternice pe scenă și prin comedie. Evident, ne e clar tuturor că nu vorbim despre căutarea practică a unui gen pur. [...] Bașca, tespienii care excelează pe comic sunt și minunați tragedieni, simt ritmul și mecanismele foarte bine. Iar mie mi s-a cam dus buhul cu tragediile."
Pădurea asumaților reprezintă o nouă colaborare cu autoarea textului, Alexandra Felseghi. Comedie au mai produs împreună la Botoșani, montând La Academie. Dacă acolo aveam un text rotund, cu o poveste pe mai multe planuri, consistentă, acum îmi pare că este mai accentuată satira. Avem un spectacol satiric - la un moment dat am simțit amintirea pieselor de acest fel din anii '70-'80 - altoit cu o formulă parodică. Poate senzorul meu greșește, dar miza mesajului înalt de transmis apasă mult în replicile personajelor negative. Încât discursurile lor sunt ca un aisberg la care segmentul cu greutate este grav, țintește întreaga societate. E dincolo de ceea ce spun acele personaje, vrea să ne atragă atenția, să ne mustre, să ne facă vigilenți la propriul comportament. Ar fi putut fi un Tartuffe de secol XXI. În fond, fiecare epocă a avut câte un guru. Indiferent de nivelul cultural al simpatizanților. S-a întâmplat și în cultura flower-power, se petrece și azi, când suntem atât de departe de acel orizont luminos. De ani buni avem și Arsenie Boca, avem și Greta Thunberg, avem și Greg Bivolaru. Dar, cumva, asistăm la o inversare de raport. Dacă la Molière avem doar o singură poveste, cu personaje bine definite, dar cu o rezonanță pe scară largă, teatrul timpului nostru se avântă spre teze care își asumă acoperirea cvasi-generală, lăsând personajele fără o biografie consistentă, adesea fără nume. În Pădurea asumaților, dacă avem doi protagoniști cu nume și descriere, celelalte personaje rămân mai degrabă anonime: cursantul 1, cursantul 2, etc. La un moment dat se rostește numele unuia sau altuia, dar totul se risipește. Nici elementele lor biografice nu sunt suficient de bogate. Sunt doar elemente într-un mecanism. Abia acesta este 'monstrul' de focalizat.
Andrei Măjeri se arată foarte atent la echipele cu care lucrează, căutând de fiecare dată balansul între feminin și masculin. A făcut Medea's Boys doar cu 'băieți', a continuat cu Eroine unde au jucat doar 'fete'. A avut succes cu actori în Cine l-a ucis pe tata?, a reușit să aibă succes și doar cu actrițe - Zeițe de categoria B. La Suceava a lucrat cu toată echipa de zece (și numărul lor și nota pentru evoluția lor de ani și ani), la care a mai invitat o actriță colaboratoare, Maria Teișanu, spre a compensa deficitul de feminin din trupă (patru la șase). Și, pentru un balans al grupurilor, Alexandru Marin trece în tabăra fetelor - un rol de homosexual bine coregrafiat, cu multe nuanțe atractive, cu toate atributele necesare spre a câștiga simpatia publicului. Pentru ca între grupuri să existe rolul unei ființe imaginare, din afara segmentului mundan. Se înscrie în seria: complet în alb cu barbă neagră, malefic, în La Academie (interpretat de Ioan Crețescu), complet în negru în Mesia (interpretat de Vlad Corb), pentru ca acum să devină o veveriță. E spiritul pădurii. E, desigur, și cu discrete aluzii sexuale. E o metamorfozare a unui silvan. Așa cum, în spiritul timpului nostru, veghează la îngrijirea pădurii. Între ingredientele ludice avem și mimarea de către veveriță a depunerii recipientelor recuperabile. Că există și o dimensiune mitologică potrivit căreia veverița poartă veștile ca bârfele, prin pădure, e o altă reflexie a montării. Blana ei, blana lui Arian pe stâncă, pe care, în final, o vedem căzută odată cu epuizarea personajului. O blană și o mască preluate de actorul liber în tranziția dintre scene (Alexandru Marin). Veverița mută piese din decor, avem o reconfigurare de la o scenă la alta.
Un decor reușit, datorat Sabinei Reus. Pentru că pe fond avem două fețe ale aceleiași probleme. 'Pădurea' este dotată cu două 'scene', câte una pentru fiecare guru și adulatorii săi. Pentru grupul feminin avem alternativa caldă - o saună -, iar pentru cel masculin avem alternativa rece - un ciubăr cu apă de izvor. Personajele joacă în aceste spații (semi)închise, dar și în exteriorul lor, mai ales băieții, mobili, dinamici. Natural, ei acoperă o suprafață mai mare. Pădurea se vede foarte bine, prin cei câțiva copaci atent modelați, dar mai ales se simte, prin lumina care conferă și răcoarea zilei și romantismul nopții. Ludic este introdusă și stânca. Un element care a devenit una cu figura statuară a Ariadnei în Eroine, pentru ca aici să susțină atitudinea lui "Arian, fiu de țăran", sensibil deplasată spre extrema agresivă a inegalității. Monolitul stâncos se desparte în două, ca-n mit, câte o parte pentru cei doi farsori. Pentru că ei sunt asumații. În sensul secund al cuvântului, indus, probabil, prin uzul englezirii limbii. Ei sunt presupușii. A lor e pădurea. Simbolic, ar fi codrul în care, în vremurile de demult, se petreceau fărădelegi și grozăvii. Iar discursul otrăvit al unor 'guru' nu poate veni decât dintr-un asemenea loc. Andrei Majeri, cunoscut și căutat și pentru arta de a găsi o muzică intim integrată în spectacol, a adus acum și un cântec care sună tulburător, în interpretarea Ioanei Radu, Toată lumea-mi zice lotru. Ajungând acum la muzica spectacolului, m-am bucurat de revederea cu Bocsárdi Magor (după un mult prea puțin jucat Richard III la Craiova), aici un foarte bun integrator al sonorităților muzicale, prin creația sa care contribuie la omogenitatea atmosferei. Revenind la cântecul Ioanei Radu, cu care se și încheie spectacolul, ca un suport pentru concluzie, într-un comentariu de după premieră, Andrei Măjeri a ținut să aducă la cunoștință, celor ce nu știu, despre un afluent la Oltului, pe nume Lotru - și, să nu uităm, diminutivatul Lotrișor. E o cheie aici. Cum abaterea de la lege poate căpăta atribute de simpatie. De la zeificarea haiducilor până la ridiculizarea polițistului din comedia mută. Cum linia subțire dintre rău și bun poate fi lesne călcată din nebăgare de seamă. Asta este una dintre explicațiile atracției exercitate și de personajele principale din Pădurea asumaților: Galina (din Bălți) și Arian, amintit mai sus.
După cum au precizat realizatorii, textul a luat-o înaintea realității politice din campania electorală recentă, în sensul unei confirmări general vizibile, pentru că, altfel, semne existau de mult. În acest sens, spectacolul poate rămâne un reper pentru demersul de alungare a confuziei care a virusat și societatea românească. La premieră auzeam râsetele spectatorilor, serializate potrivit cascadelor de replici și de semne teatrale, dar mă gândeam că doar cu câteva ore mai devreme văzusem manifestând oameni dintre cei captivi unui astfel de guru. Iar aceia, cel mai probabil, nu ajung să vadă teatru. Încât, ca în atâtea alte cazuri, insistența moralizatoare se irosește. Mai mult, desțelenirea între adevăr și fals rămâne un deziderat. Sine die.
Numele Galina, folosit în spectacol, semnalează și atitudinea - tot pe muchie de cuțit - din identificarea femeilor cu găinile, pentru bărbați rezervându-se cocoșul. Altfel, personajul jucat de Clara Popadiuc este chiar puternic, deși încărcat cu acuza de a fi deturnat o fidelă de la tratamentul alopatic, o deturnare cu final tragic. Un element dramaturgic care caută să susțină structura spectacolului, fără a fi dominant - caz în care ar fi fost mult mai multe nuanțe într-o epocă în care experiența ne învață despre multitudinea aspectelor. În cazul Galinei vedem exersarea idolatriei, deși personajele adeptelor nu par a fi din categoria cu naivități de asemenea fel. Discursul Galinei, construit cu măiestrie în replici spirituale, cu tehnica obținerii efectului comic, este exemplar în amestecul de idei acceptabile și inacceptabile. Imaginea glamour, pe care i-o conferă actrița, se armonizează perfect cu aria Casta Diva, pentru a surprinde apoi, spre hazul general, cu halucinante - suntem în secolul XXI! - soluții 'terapeutice'. Clara Popadiuc a mărturisit în emisiunea Scena (Călin Ciobotari, realizatorul ei, s-a amuzat să audă celebra sa formulare "singura [...], pe cale de consecință cea mai bună[...]" rostită în spectacol) că s-a inspirat și dintr-o ipostază reală de asemenea predicatoare. Un spirit critic simte repede impostura, dar, altfel, mai ales când sintagme asemănătoare sunt folosite din direcții diferite, replici precum: "Bucură-te femeie!" sau "o femeie înseamnă energie" sau "Am întâlnit atât de multe femei care habar n-aveau ce sunt, care habar n-aveau ce-ar trebui să fie, care habar n-aveau ce-ar trebui să facă. Care habar n-aveau!" amăgesc ușor receptoare atente la propria problemă. Galina este o femeie puternică, cu un plus în ceea ce privește personalitatea. Clipa ei de fragilitate e din trecutul cu Arian, repede transformată în ascendent. Încât ei i se datorează reinventarea celor doi guru. Și tot în sistemul căpușării lozincilor promovate din partea bună a lumii. Propunerea ei - carte de bucate cu o seamă de rețete strămoșești (în fond altă pervertire a unor elemente firești) - este definită de Arian: "Important e să nu uităm de lucrurile pe care strămoșii noștri le făceau pentru a-și prelungi viața." Pentru ca ea să adauge pecetea clișeului: "Ei găteau sănătos, organic." Clara Popadiuc conferă stil Galinei. Deviza "devin. divin. feminin" este însoțită de o anume postură maiestuoasă, cu o aură magică, încât chiar și finalul moralizator, cu devoalarea caracterului, se ridică deasupra unui nivel grotesc prin replicile de animal încolțit.
Cristina Florea este Cursanta 1 și, precum celelalte colege, are expresia inteligenței pregnantă încât replica ei de final - "Ghici cu cine m-am întâlnit la retreat? Cu Felix. E super asumat și macho. Se vede c-a mai lucrat la el. V-am zis eu, proastelor" - poate fi nefirească, tot așa cum poate fi și o dovadă că, totuși, ceva adevăr e și în discursul 'guru'. Altfel, actrița este deținătoarea celor mai multe replici scurte, de mare efect, până la finalul explicațiilor tuturor, în care ea evocă savuros propria poveste.
Diana Lazăr este ipostaza femeii mature, mamă a patru copii, descoperind că soțul fuge de îmbătrânire cu o femeie tânără pe motocicletă. De asemenea cu o discrepanță între inteligența afișată, limpede în introspecția continuă, dar cu o vulnerabilitate la care toți ar trebui să luăm aminte. La întrebarea Galinei: "Vrei să ai dreptate sau vrei să fii fericită?" răspunde cu eterna greșeală: "Sincer? Le vreau pe amândouă".
Delu Lucaci și Maria Teișanu apar ca surori, sunt cursantele 4 și 5, acelea care asigură trama piesei. Tragedia sorei pierdute le motivează să lupte pentru a împiedica a se mai petrece altele. Deși tragedia e mai complicată decât o singură cauză. Acolo ar fi o întreagă poveste. Ceea ce se impune din acest segment este, de fapt, constatarea, valabilă la modul general, rostită de Delu Lucaci: "Comunicarea? Nu avem nicio problemă cu ea, doar că NU există!" Maria Teișanu are accentul pragmatic justițiar, vizavi de Galina: "Ce vinzi tu aici, măi femeie?". Plus o serie de replici de tip rechizitoriu.
Cursanta numărul 2 este Alexandru Marin, cu partitura cea mai colorată. Un joc foarte bun, cu detalii în gesturi și atitudini, cu o poveste rezumată ca și celelalte, dar cu o concentrație mai mare de poezie. Are și replici de ironie suplă, așa cum, în cazul alegerii unei culori pentru durerea fiecăruia, maroniul său îmi pare a fi de un umor interpretabil.
Cealaltă tabără este mai schematizată. Numele cu care se prezintă guru, Arian, e cu dublu sens. Aparent, trimite la rasismul ucigător de acum nouă decenii, deși poate fi și iluzoria conexiune mitologică indo-europeană, mai ales că personajul este descris ca petrecând un timp într-un așram. Atracția Orientului e veche și a atins și, mai recent, generația flower-power. Cosmin Panaite face un personaj echilibrat, fără să insiste pe vreo extremă. Discursul său tinde să aibă elemente dintr-un autohtonism ridicol, are și ceva din trăsăturile unei agresivități sociale, dar fără impact. Nici bustul gol, care oferă imaginea musculaturii ca simbol al forței, nu se duce spre agresivitate. Paradoxal, are replici ce țin de o anume rigoare, de o severitate a exercițiului fizic, dar sunt bordate de cele grijulii, chiar cu teama pentru propria persoană. Secvența tirului cu arcul (ironia cu Tudor Șoimaru) este elocventă. Tonul său majoritar senin permite nașterea comicului în multe ocazii. De la jocul evocării ascendenței ("tatăl tatălui tatălui...") până la evocarea filmelor de reconfigurare naționalistă ale "domnului Nicolaescu". Sunt mai multe jocuri de cuvinte ce pot duce spre ironii și sensuri dintre cele mai năstrușnice. Are și șabloane cu efect comic, precum brusca încremenire urmată de anunțul: "pildă!". Din nou și din nou, întrepătrunderea de înțelepciune și fantasmagorie. Totuși, nici pe departe așa cum apare ea la personajul politic devenit vizibil în preajma premierei. Personajul lui Cosmin Panaite este cert în limitele raționalului. Tocmai de aceea, pilda lui (las la o parte amuzanta invocare a unui călugăr de la muntele Athos): "fă-te mic, să te cuprindă lumea!" este de o profunzime deosebită. Poate și ea riscând o abordare superficială, ca alte vorbe înțelepte. Pe fond, chiar cu sensul filosofiei orientale, este un îndemn al unei abordări spre echilibrul interior. Finalul spectacolului ne arată un Arian înmuiat, vulnerabil, ca un fel de episod succesor Îmblânzirii scorpiei. Aflăm și numele real al personajului, Iancu, unul care ar face o reevaluare a ceea ce am văzut, când apare el pe stâncă, într-un aproximativ port popular de munte, dar crăișorul moților ar fi cu altă poveste. Adepții lui Arian sunt în altă cheie decât are Galina: sunt mai aproape de parodie. Uneori m-am gândit la influența în teatrul recent a formei de umor din anii de comunism. La început a fost cea oficială, a brigăzii satirice ("de agitație" - inspirație sovietică), pentru ca, odată cu acea relativă relaxare, să urmeze parodierea acestora. Așa au apărut grupurile de umor, dintre care s-au selectat cele mai bune, până la vârful, de calitate și durată, Divertis. Pe această filieră identific abordări în teatrul contemporan.
Horia Butnaru este primul cursant. Mai mult, el deschide spectacolul, întâmpinând publicul ca un hoinar în pădure. Hamletiana sa întrebare din debut, "Cine-i acolo?", e mai mult decât o replică pentru priză la public. Ar trebui să fie îndemnul la descifrarea indescifrabilului discurs din noul Babel global. Apoi, cursantul 1 fredonează "imnul cetățeanului suveran" - titlu care invită publicul la poziționare în cheie comică -, dar care, paradoxal, se folosește de o perspectivă a altei extreme. Un '¥joint-venture£' între stânga și dreapta, ca să folosesc un schematism. [Pădurea asumaților
Cursantul 2 este cel mai popular personaj, jucat de Cătălin Mîndru. Se merge pe formula eroului atipic, care iese din normă, drept care, inițial, suportă șicanele celorlalți, formă regăsită adesea în poveștile băiețești (realitatea zilei ne aduce știri de asemenea fel cu protagoniste feminine!), abordată de Măjeri și în Exploziv. Cătălin Mîndru joacă în cheia naturală a personajului cu vulnerabilități și istețime, cu empatie și reacții curajoase. Un personaj care poate fi dus mai departe. Exclus de la ciubărul cu apa ca gheața, unde ceilalți cursanți întru masculinitate amintesc, o clipă, de Medea's Boys - într-un joc râsu'-plânsu' - descoperă, astfel, calea cu adevărat suverană a demnității și curajului etic. Și, ca un semn al existenței la un real nivel superior al jocului, îl întreabă pe Arian, punând dubiu pe lozincile lui: "Dacă atributul masculinității e adaptabilitatea, cum se face că bărbatul adevărat e pe cale de dispariție?" Altfel, personajul este dus spre o biografie șablon de nișă. Așa cum se întâmplă și cu ceilalți, puși să-și afirme în cheie comică postura de antreprenori, altfel, esențială într-o societate.
Cursantul 3 este Bogdan Amurăriței, cursantul 4 este Răzvan Bănuț, fiecare cu micile sale îndeletniciri. Ei se potrivesc, se completează în atitudinea încă adolescentină, imaginându-și că știu cum e lumea, cum funcționează societatea. Jocul lor dinspre final, ca un dans (e multă mișcare în spectacol, Alice Veliche a imprimat o dinamică a celor unsprezece trupuri, încât s-ar putea reprezenta și doar coregrafic) este o propunere a privi încleștarea provocatoare băiețească și prin prisma unui erotism ignorat. Maturizarea lor se amână. Cursantul 3 aduce în discuție matematica. O face nu doar printr-o referință exotică, pasageră, invocându-l pe Lagrange într-un context amuzant pueril, cum numai un puști dezvoltă în închipuirea sa, dar și printr-un gest practic, cu creta pe lemnul ciubărului, ca o demonstrație la tablă a faimoasei teoreme a creșterilor finite.
Spectacolul este, limpede, despre nevoia de atenție în a descifra adevărul de fals în delirul exponențial. Finalul, cu fiecare cursant devenind ceea ce se numește 'influencer', promovându-și propriile păreri, vânzând ceea ce imaginează, ne arată riscul multiplicării. Fie și din bune intenții, virusarea se poate extinde. Era o vorbă veche: s-a-ntâlnit hoțul cu prostul. Naivul înșelat poate deveni el însuși înșelător. Un proiect al artistului Valentin Boiangiu a adus la DalgArt un set de lucrări în care pensula a transpus mesaje pe carton, a lăsat stropi și urme de vopsea scursă. Mesajele de forma "POST-" mă urmăresc de atunci, de la "post-adevăr" la "post-memorie" și câte suntem nevoiți a identifica în timpul nostru. [Pădurea asumaților (foto: Albert Dobrin)] Pădurea 'asumaților' / 'presupușilor' e tot mai deasă. Am zâmbit, la spectacol, la încă o întâlnire a extremelor, când Arian repetă vizibil preocupat: "să lăsăm pădurea așa cum am găsit-o!". Aici e dificultatea de surmontat: a desluși ce e de păstrat și ce e de schimbat nu doar în privința pădurii, ci și - mai ales - a omului.
(foto: Albert Dobrin)
Pădurea asumaților
Text: Alexandra Felseghi
Regie: Andrei Măjeri
Scenografie: Sabina Reus
Coregrafie: Alice Veliche
Compozitor: Magor Bocsárdi
Light design: Sabina Reus
Cu: Clara Popadiuc, Cosmin Panaite, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Maria Teișanu, Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Andrei Butnaru, Alexandru Marin, Cătălin Mîndru
Producție a Teatrului Municipal Matei Vișniec Suceava
Premiera: 17 ianuarie 2025 (Marius Dobrin, Post-guru: blana veveriței din pădure - Pădurea asumaților)
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
