Zilele teatrului Matei Visniec sau cîteva gînduri post festum - de Mirella Patureau

https://revistascena.ro/

Pentru prima dată la Suceava, la îndemnul prietenului Matei Visniec, devenit un soi de personalitate tutelară a orașului, scriitor și mai ales dramaturg de talie europeană, am căzut pradă farmecului unui tărîm special. Dar mai ales a unui colectiv, oameni de teatru, actori sau personal tehnic și administrativ, și directoarei sale, manager, neobosită, eficace și mereu surîzătoare, Angela Zarojanu care a preluat magistral stafeta de la o personalitate de neuitat, poeta Carmen Veronica Steiciuc[1]…. Un colectiv de actori tînăr, și care a crescut de la primul turneu cînd l-am cunoscut în 2018 la Institutul Cultural Român din Paris grație unor năstrușnice Pisici, de Bobo Burlăcianu și formația Fără zahăr, spectacol și azi pe afis, și apoi vara trecută cu mai multe spectacole la Théâtre des Halles din Avignon, o confruntare importantă cu teatrul european, în marele iarmaroc al Festivalului provansal, versiunea sa OFF, printre aproape 1400 de alte spectacole. Între timp am aplaudat Întoarcerea acasă după un text de Matei Vișniec, pus în scenă de Botond Nagy, cu o trupă complet metamorfozată, și o Livadă inedită, după Cehov, în regia moldveanului Slava Sambriș. Știam deci unde veneam și pe cine doream să revăd, manifestare înscrisă sub semnul „Diplomației culturale”, o temă lansată de Matei Vișniec și la care au răspuns tot cu multă diplomație cîțiva invitați, vezi ziarul local Crai nou din 14 mai 2024. Pentru Mihaela Michailov, în stilul său de universitară exigentă, diplomația este „atunci cînd abordăm paradoxuri și contradicții sociale prin discursuri artistice interogative care încearcă să neliniștească creativ”. Cu mult umor a răspuns Călin Ciobotari pentru care diplomație culturală este cînd ți s-au terminat toate argumentele, dar parcă nu ai vrea să te iei la bătaie (sic)… Matei Vișniec vede ceva mai departe, pentru el: „emoția colectivă și încîntarea în fața unui eveniment artistic crează legături și pasarele între inimi și minți chiar dacă multe alte lucruri (începînd cu politica) provoacă diviziuni și adversități”.  Personal, consider că în a vorbi despre teatru și diplomație există riscul de a aluneca în teatru și demagogie. Cred, dimpotrivă, că rolul teatrului, sau cel puțin cel al unui teatru vital, necesar, este să răstoarne prejudecățile, să caute, să afirme adevăruri și relații noi, imposibile, cu toate riscurile. La Bataille d’Hernani nu s-a făcut cu mănuși.

Și pot spune că programul acestor zile a răspuns acestui tip de teatru, un repertoriu variat și caracteristic pentru tînărul teatru. Din păcate nu am putut urmări toate spectacolele, deși programul anunțat mă atrăsese puternic către Festival, prilej să regret plecarea mea după cîteva zile și ratarea altor întîlniri, Radu Afrim, Gabriel Sandu, Radu Apostol și Mihaela Michailov sau Adina Lazăr. Și mai ales sosirea în gara de la Burdujeni Suceava a Occidentului Express Ro al lui Matei Vișniec, versiunea în română, cu trioul Clara Popadiuc (ingenuă plină de farmec dar și de forță și mult umor), Cătălin Ștefan Mîndru și Răzvan Bănuț, spectacol pe care-l aplaudasem la Avignon, dar în franceză, cu o altă distribuție, ambele versiuni în regia lui Alain Timar.

De la Cetatea de scaun la sala de gimnastică…

Ce am văzut însă și despre ce prefer să-mi amintesc. În prima zi, pe 11 mai, am intrat puțin în atmosfera și istoria orașului: un concert în Cetatea de scaun a Sucevei – decor natural formidabil – un concert de world music, CT Project – Passengers, formație si spectacol, prezentate de pianistul și compozitorul Tibor Cari. O seară efervescentă, ritmuri  și armonii groove moderne cu instrumente clasice și tradiționale, muzică de inspirație balcanică, sau mai degrabă maghiară și română. Și aici au intervenit în final, doi actori suceveni, Cristina Florea și Răzvan Bănuț, un duo neașteptat, o replică savuroasă și bine venită, cu voci superbe, plini de umor și temperament…În seara răcoroasă ce se lăsase sărbătoarea teatrului sucevean debuta super muzicală, pusă pe inc și zbudălnicie, cum se zicea nu departe, pe la Humulești…

Concert Tibor Cari. Credit foto: Artistul Studio

Teatrul și-a spus cuvîntul în zilele ce au urmat. În seara de 13 mai am descoperit un spectacol despre care s-a scris mult și care i-a adus dealtfel regizorului Andrei Măjeri premiul Lucian Pintilie pentru cea mai bună regie la ultima Gală UNITER, Cine l-a ucis pe tata după Edouard Louis, într-o adaptare de Mihaela Michailov, creat la Teatrul Metropolis. E interesant de amintit că în același timp, la București, Eugen Jebeleanu prezenta la Teatrelli un spectacol tot după Edouard Louis, intitulat Lupte și metamorfoze, după Luptele și metamorfozele unei femei și fragmente din Cine l-a ucis pe tata. Dealtfel, Edouard Louis invitat la București a participat la discuții cu creatorii la ambele spectacole. Nu întîmplător, dar diferit ca abordare, spectacolul lui Măjeri face pandant cu cel semnat de Jebeleanu, artist care revendică o sexualitate gay și care a impus o nouă lectură a sensibilității teatrale. Fără să se marginalizeze cu nimic, dimpotrivă, personajele sale au devenit mai puternice în plină lumină. Și aș cita aci un alt spectacol mărturie personală a lui Eugen Jebeleanu, creat la Teatrul Replika din București anul trecut, și reluat zilele acestea la Paris la Théâtre Ouvert, teatru care a co-produs dealtfel spectacolul, o altă poveste dureroasă de familie, despre un tată violent dar căruia Eugen îi dedică totuși spectacolul, o adolescență traversată de violență într-o societate în tranziție. Spectacolul se numește Prețul aurului și vorbește despre tot ce ascunde în spatele unei reușite artistice, pe fondul unei marginalizări sexuale și sociale, și din care astăzi tînărul de altădată reușește să vorbescă și să se elibereze. Căci despre asta vorbesc și textele lui Edouard Louis. Dar, cum nu am văzut încă spectacolul lui Eugen Jebeleanu după Edourd Louis, care în mod sigur a adus accente și puncte de vedere diferite, mă voi mulțumi să rămîn pentru moment la întîlnirea cu spectacolul lui Andrei Măjeri.

Măjeri ține să sublinieze că spectacolul în formula pe care a ales-o –  șase tineri interpreți – a oferit afirmarea unei generații noi de actori, apți să înfrunte o partitură muzicală sau coregrafică, și mai ales dorința de a aborda o temă ce se impune în dezbaterile actuale. De fapt, dincolo de tema masculinității, despre cum se percepe tema homosexualității într-o societate care astăzi se afirmă în același timp decomplexată sexual. Spectacolul lui Măjeri debutează într-o sală de sport cu multiple aparate și exerciții, sau imagini șablon ale masculintății, ca tablou al unei societăți din care se va desprinde și opune tănărul Edy Belle Gueule (in contextul actual de îndată ce invoci termenul de masculinitate se adaugă iremediabil toxică, etichetă care la rîndul ei riscă să devină un alt șablon comod). De fapt complexitatea reprezentării masculinității, sau a unei sexualiăți refulate a tînărului Edy se construiește pe o evoluție în spirală, din copilărie pînă la maturitate și la discursul poltic final. „Cred că avem nevoie de o revoluție”, ajunge să înțeleagă bătrînul tată, masculul violent de altădată, distrus de o societate care l-a marginalizat la rîndul său și ucis. Sala de sport oferă soluții scenice și dramaturgice evolutive, de la spațiul tinerilor masculi numai mușchi și energie, la momente unde se pot distinge masa dineului familial, drumul cu mașina, pînă la spațiul redus în care sfîrșește tatăl zdrobit fizic, imobilizat de un accident de muncă. De fapt, la Suceava a fost necesară o adaptare față de cadrul foarte restrîns de la Metropolis, unde publicul era foarte aproape de actori, adaptare care a provocat și neliniștea regizorului înainte de spectacolul sucevean, o adevărată reușită însă. Edy, cu excepția tatălui, Alex Iezdimir, și a mamei, Hunor Varga, este interpretat pe rînd de toti ceilalți actori și, tocmai asta este interesant, felul cum trece rolul, sau personajul, ca într-o leapșă identitară sau corală. În final, Eduard Chimac, blond, siluetă adolescentină, care amintește puțin silueta lui Edouard Louis însuși, suspendat într-un număr la inele, svelt și atletic, se lasă să alunece lin într-o fustă strălucitoare din pene și paiete… Rățoiul cel urît, sau masculul eșuat, a devenit ca în poveste o lebădă albă și grațioasă. Sau cum se încheie această poveste despre o masculinitate toxică devenită o elegantă figură queer.

Spectacolul „Cine l-a ucis pe tata”. Credit foto: Artistul studio

Cînd trecutul e compus dar mai ales complicat…

Perfect compus, text, regie și concept scenografic de Alexandra Badea vine de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu unde a fost creat acum 6 ani, dar spectacolul nu a pierdut nimic din acuitatea temei, personajele, rolurile s-au neînchegat într-o altă cristalizare, fluidă și convingătoare. În 2018, de fapt în primul său text scris în limba română (Perfect compus este de fapt o traducere a unui timp din conjugarea franceză “le parfait composé“, poate prin opoziție cu le parfait simple, perfectul simplu al oltenilor), autoarea relua același tip de balans ca în trilogia sa Points de nonretour, care a impus-o pe scena Teatrului de la Colline din Paris, balans între epoci, generații și destine.

Aici, trei epoci, trei generații de români între 1941, 1975 și azi, marcate de fascism, comunism și emigrație, și unde există și aici cîteva puncte de la care nimeni nu mai revine. Totuși, Alexandra Badea pune întrebarea, unde începe refuzul sau imposibila cale de întoarcere? Se aud parcă din culise zgomotele masacrelor legionare, pogromurile, paranteza comunistă cu lașitățile și crimele sale. 40 de ani din istoria unei familii. Un text despre asumare, spune Alexandra Badea: „Cred că e important să privim trecutul așa cum a fost și nu așa cum ni s-a povestit și să ne întrebăm de ce ce unii oameni au rezistat, de ce unii oameni au trădat și unde ne plasăm noi pe harta asta a asumărilor, fricilor, evadărilor”. E o frază din text care spune asta: „De aici ce facem noi ? Cum ne reconstruim?”[2] În 1941 un cuplu de îndrăgostiți, un evreu și o româncă se separă. Saltul în timp se face în ziua de azi, urmașii se reunesc pentru a rezolva o moștenire dificilă, dar aici amintirile, revelațiile dureroase se amestecă, trecutul răbufnește.

Spectacolul începe cu scena deschisă, cu personajele prinse undeva în matca timpului…Radu (Ali Turcu) întors în țară de curînd, pune ordine în hîrtii vechi, caută ceva. Scormonește în arhivele familiei și se documentează pe internet, descoperă un text despre urmele unor evenimente familiale dureroase și pe care nu le înțelege. Siluetă tăcută, superbă, undeva ca o umbră din trecut, Ana (Gabriela Pîrlițeanu) fredonează o melodie nostalgică din anii 40. Treptat personajul se animă, odată cu trista ei poveste, intervine prin cîteva fragmente în contra-punct cu povestea ce avansează. Personajele traversează perdeaua subțire a timpului – o perdea transparentă în fundal, separă parcă ziua de azi de cea de ieri, personajele sunt în același timp aici și acolo, într-un trecut tulbure pe care cei de azi vor încerca să-l descifreze.  Aron (Iustinian Turcu,) iubitul evreu al Anei, e o siluetă fugară, povestea de iubire e trăită în frînturi. Matei (Alexandru Malaicu), fratele Anei, va traversa epocile, puțin ca un „rinocer”, fără să înțeleagă mare lucru, legionar și apoi victimă a regimului comunist. Piesa, subliniază A. Badea, vorbește despre colaboratori și torționari, despre cei ce au rezistat, și despre cum generația de azi trebuie să găsească forța a de a privi în urmă și de a continua. Și tot ea continuă: „În general lucrul meu se situează pe acest teritoriu de conflict, între politic, exterior, istorie și individ. Pînă unde istoria poate intra în viața interioară și care e capacitatea ei de distrugere?”. Teatrul Alexandrei Badea, sfîșiat de întrebări, de nevoia imperativă de răspunsuri, bifurcă spre o lume cu rădăcini într-un trecut perfect identificabil, spre care se întoarce fără nostalgie, dar cu luciditate, destine de-acum îmbrăcate în destinele europene într-un dialog ce rămîne deschis. Un teatru fără nostalgie, lucid și în cele din urmă plin de speranță. Un anume optimism despre o țară și o lume de construit. Piesa a fost scrisă în 2017…

Ultima replică din Perfectul compus: „Oamenii au dreptul să cunoască adevărul chiar dacă asta poate să-i distrugă. Altfel cum se pot schimba?”.

Spectacolul „Perfect compus”. Credit foto: Artistul studio

Cînd distopia e spusă la ureche …

Un pariu interesant și original a adus Ionuț Caraș cu Șoptitorii, creat cu  Asociația Texte bune în locuri nebune, din Cluj-Napoca, și care semnează regia, coregrafia și light design-ul. Spectacol jucat la Uzina de apă din Suceava, cadru special, parcă la sfîrșit de lume, și cam despre asta ar fi și vorba… O instalație umană despre o posibilă proiecție a misiunii actorului în viitor într-o lume kafkaiană.

Mai precis, ne sunt prezentate, citez din programul serii, peste 70 de fragmente literare, majoritatea din texte cenzurate sau mai puțin cunoscute de la Creangă la Kafka sau Eminescu la John Lennon, o călătorie literară prin diverse opere care fie au fost supuse cenzurii sau chiar au fost interzise, Un spectacol subversiv, sau despre cealaltă față a cenzurii.

Dar Ionuț Caraș pleacă de la o ipoteză mai puțin nebună decît pare: „Dacă facem un exercițiu de imaginație și ne gîndim cum ar arăta actorul peste ani și care va fi misiunea lui, sau mai degrabă cum va fi teatrul peste cîteva decenii, atunci ar fi foarte posibil ca actorul să devină un depozitar al textelor pierdute, al cuvintelor interzise. Ca și cum actorul de gherilă ar împrăștia, printr-o luptă secretă cu cenzura de orice fel, noțiuni, povești și adevăruri uitate sau îngropate. Misiunea lui e că va trebui să vorbească, să aibă o voce. Chiar șoptită.”

Spectacolul „Șoptitorii”. Credit foto: Artistul studio

Publicul, în picioare într-o sală goală și prietenoasă ca o hală de uzină părăsită, contemplă în tăcere un grup de tineri în tunici și haine albe, care psalmodiază în cerc ceva între ei. Apoi, fiecare se îndreaptă spre un spectator, si îi propune să asculte ceva, la ureche, șoptit printr-un lung tub de cauciuc. La început surprins, publicul s-a lăsat treptat convins, tinerii actori, atrăgeau treptat spectatorii în joc, cărora le șopteau la ureche, doar pentru ei, texte cenzurate sau scandaloase… curiozitatea a cucerit publicul care s-a lăsat din ce în ce prins în joc, teatrul șoptit a fost în acea după amiaza de la Uzina de apă o plăcere colectivă, sau joaca de-a interzisul fără pericol. Pentru moment…